Gabriel Bratu: aproape de alfa, departe de omega

Dum Dum: Aţi debutat acum 60 de ani. Se întâmpla în 1948, an lipsit de întâmplări comice. Dincolo de istorie, contextul debutului cum a fost?

Gabriel Bratu: Practic sunt cu un an mai bătrân pentru că în anul 1947 am fost numit corespondentul “Jurnalului copiilor” – supliment al revistei “Licurici”, dar asta e altă mâncare de peşte, acolo scriam articole – vezi Doamne, eram gazetar – abia în octombrie 1948, cu timiditate, m-am dus la redacţia ziarului “Înainte” din Craiova şi, cu mâna tremurândă, i-am dat unui tovarăş un desen de-al meu semnat simplu: MIB (pe mine mă cheamă şi Mihai). De desenat, desenam de la 3-4 ani, cea mai la îndemână hârtie fiindu-mi zidurile casei, iar cărbunele de la maşina de călcat ţinea locul creionului. Pentru “desenele” alea am fost bine plătit ţinând şi acum minte nuiaua mamei mele.

Tovarăşul privindu-mi desenul – a urmat o lovitură în moalele capului – m-a întrebat: “Bă ţâcă, tu l-ai făcut sau l-a făcut tac’tu?”. Am plâns a doua zi când mi-am văzut desenul apărut în ziar. După câteva zile am fost chemat la secretariatul şcolii – eram elev la Colegiul “Nicolae Bălcescu” din Craiova – mă căuta cineva de la ziar – am aflat mai târziu că era secretarul general de redacţie – care mi-a cerut să mai aduc desene şi de-atunci…iată că se făcură 60 de ani, eu considerând ziarul “Cuvântul Libertăţii” continuatorul ziarului la care am publicat prima oară. Mă bucur că am un record la activul meu “60 de ani la acelaşi ziar”, e ceva, nu?

Dum Dum: Ce v-a împins “în” caricatură?

Gabriel Bratu: Cum spuneam mai înainte, la început scriam, apoi m-am trezit îmboldit să scurtez scriitura şi-am început simplificarea ajutându-mă de desen şi de doar câteva cuvinte (caricaturile pe care le-am trimis la Saloanele din străinătate sunt fără cuvinte pentru a putea fi înţelese şi în Japonia, şi în Canada). Cred că din comoditate, adică să nu mai pierd atâta timp scriind am început să fac caricatură spunând ce aveam de spus şi ştiind că se “citeşte” mai repede.

Dum Dum: Caricatura este o poveste sau o faptă?

Gabriel Bratu: Grea întrebare, pentru că ea poate fi şi o poveste întreagă şi doar o simplă faptă, aici caricaturistul este cel care hotărăşte. Să spunem că vă povestesc pe câteva pagini ceea ce face “Popescu”, om de afaceri care tot ce face, face illicit ca să câştige numai el, înşelându-şi salariaţii, înşelându-şi clienţii, înşelând statul. Poliţia îl dibuie şi-l dă pe mâna Justiţiei care-l trimite “să mediteze” câţiva ani de zile. Într-o caricatură, toate astea “le-am povestit” astfel: într-o sală de expoziţii este un tablou cu un portret. Eticheta tabloului poartă titlul “Om de afaceri”, iar pe ramă se află o altă etichetă pe care stă scris “REŢINUT”. Aşa arată toată povestea spusă într-o simplă caricatură.

Dum Dum: Cum priveşte un caricaturist tumulturile vieţii? Cu pesimism se poate realize caricatură?

Gabriel Bratu: Caricaturistul care nu este amestecat în viaţa cotidiană, care nu este în mijlocul a tot ceea ce se întâmplă în jurul lui nu poate fi un bun caricaturist. El trebuie să fie mereu în tumultul vieţii, să facă parte din marea mulţime. Chiar daca ceea ce face, face cu ideea de-a reuşi să-i facă pe semenii săi să zâmbească măcar, o face totuşi cu mâhnire, cu un dram de mâhnire de ce nu, cu pessimism, pentru că mereu se găsesc subiecte la tot pasul şi mereu este ceva de făcut.

Dum Dum: Ironia poate fi pansament sau rană, depinde de priviri. Ce îl poate supăra/bucura pe Gabriel Bratu?

Gabriel Bratu: A fi ironic este o sabie cu două tăişuri, adică, ori poţi cu ironia ta să îndrepţi ceva şi atunci este cu adevărat pansament pentru rană, ori poţi jigni şi atunci răneşti , faci ca cel “băgat în cerneală”, cum se spune, să simtă durere şi zic eu, nu este deloc bine când asta se întâmplă cu cineva care nu este vinovat, el intrând în ochiul caricaturistului pentru fapta altuia. E normal că astfel de lucruri mă supără, în schimb, am marea bucurie văzând că în urma unei caricaturi s-a îndreptat ceva.

Dum Dum: Faceţi caricatură zi de zi la un ziar. Cum aţi rezistat: din patimă sau din obligaţie?

Gabriel Bratu: Caricatura mea zilnică, din ziar, apare sub titlul de “OFuri”. Aici îmi spun păsul cu pasiunea pe care o am pentru bine, pentru frumos, pentru ce este bun. Că sunt un caricaturist împătimit o spun cei 60 de ani de activitate, de muncă, de frământări, de nopţi nedormite, dar şi de împliniri. Consider că am obligaţia de-a face caricatură, că mi-a fost dat să fac caricatură. Am făcut şi ilustraţie de carte (pentru volumul “Meserii, meserii” în anul 1986 am primit “Premiul pentru cea mai bună ilustraţie pentru cartea pentru copii”), am făcut şi afiş, am făcut şi un pic de scenografie, lăundându-mă cu ce am făcut la emisiunea “Dialog la distanţă” în anul 1968 şi cu Marele Premiu obţinut în 1961 cu trupa de păpuşari din Târgu-Jiu la Festivalul de Teatru “I. L. Caragiale”. Caricatura însă, pot spune că am avut-o în sânge şi din cauza asta am rămas la ea timp de 60 de ani şi ca să glumesc un pic (sunt doar umorist, nu?) pot spune că sunt al doilea caricaturist din România: după Albert Poch ca vârstă şi după Popa Popa’s ca….volum.

Dum Dum: Aplicând un scenariu imaginar, ce v-ar determina să renunţaţi la caricatură?

Gabriel Bratu: La caricatură nu pot renunţa, chiar dacă, să spunem, prin absurd, de mâine nu am mai avea subiecte, adică toate ar fi excepţionale. Există aşa zisă caricatura “albă” adică cea cu întâmplări vesele imaginate, care n-au ţintă, aşa că…

Dum Dum: Care este apogeul acestei cariere atât de extinse?

Gabriel Bratu: Consider că încă nu este un apogeu. Am mai spus-o, sunt o tânără speranţă a caricaturii româneşti, sunt prea tânăr ca să fac bilanţul. Sper să mai pot mânui peniţa, sper ca mintea încă să mai lucreze, sper să intru în rândul înaintaşilor mei olteni Ion Anestin, Nicolae Petrescu-Găină, Francisc Şirato, Nicolae Drăgulescu-Drag, Silvan Ionescu, Eugen Taru, Benedict Gănescu sau Dumitru Negrea-Gan.

Dum Dum: Gabriel Bratu are 3 cuvinte definitorii despre Gabriel Bratu?

Gabriel Bratu: Ce pot să spun despre Gabriel Bratu? Ar fi putut face mai multe, a avut destule greşeli, a avut destule împliniri, dar n-a avut curajul să-şi părăsească urba natală. Poate că dacă pleca era un alt Gabriel Bratu sau …

Dum Dum: Ce diferenţe sunt între debut şi jubileu?

Gabriel Bratu: Zic eu că sunt mari diferenţe: viaţa, şcoala, munca, contactul cu “peniţele de aur” ale caricaturii româneşti, vârsta, au făcut să existe diferenţe atât la linia primelor desene cât şi la gândirea lor de acum. Este normal să fie o diferenţă, pentru că, Slavă Domnului, 60 de ani înseamnă o viaţă şi cu cât trece vremea vedem altfel ce este în jurul nostrum, văd altfel ce trebuie să fac.