Vineri seara, în florarul 11, grăbit, pulverizam asfaltul bulevardului Magheru, când, în dreptul galeriei Simeza, privirea mi se lipeşte de afişul actualei expoziţii. Anunţ-enunţ pentru un triptic plastic pe simeze (gravură - sculptură - artă digitală). Numele din mijloc îmi pare cunoscut, întâlnit de zeci de ori în răsfoirile mele prin arhiva revistei Urzica. Toni Avram - sculptură stătea tipărit în zona medie a afişului. Mă întreb, descumpănit, dacă sculptorul e acelaşi cu graficianul satiric. Mă opresc din statutul de fugar pe asfalt şi intru în galerie. Pe Discovery Channel am văzut cum ochii vulturilor funcţionează ca un scanner performant până îşi depistează prada la o rezoluţie infimă. Mă simţeam un vultur. Nu ştiam cum arată Toni Avram. Sunt trei bărbaţi pe fotolii, vorbesc între ei în opinii tranşante. Îi întrerup şi întreb cine e Toni Avram. Mi se indică persoana din fotoliul din mijloc. Iarăşi zona mediană. O privire albastră mă măsoară frontal cu surprindere. Caricaturistul?!, îl întreb nonşalant. Răspunsul vine simplu, rostit rotund, cu bărbia spre înălţimea unui trecut glorios: Da! A urmat o discuţie, despicată în două zile, înlănţuind, efervescent, poveşti familiale, de armată, de atelier, despre Nicolae Claudiu şi Punct Grup, despre Oblio şi Ion Iliescu din perioada lui ieşeană, despre exil - o Elveţie temporară, despre un Paris şi vesel, şi moderat, despre politichie şi iluziile anilor '90. Amănuntele vor intra în paginile unei Istorii a caricaturii româneşti ce se va naşte cândva. Până atunci păstrez într-o ramă afectivă imaginea unui om cu ochii albaştri ce plonja în propriul trecut cu aceeaşi frenezie şi îndârjire cu care şi-a excavat treptele vieţii.
.gif)
