welcome text --- Nam sed nisl justo. Duis ornare nulla at lectus varius sodales quis non eros. Proin sollicitudin tincidunt augue eu pharetra. Nulla nec magna mi, eget volutpat augue. Class aptent taciti sociosqu ad litora torquent per conubia nostra, per inceptos himenaeos. Integer tincidunt iaculis risus, non placerat arcu molestie in.
La Urziceni a fost anunțată
oficial constituirea FECO WEST ROMANIA.
FECO abrevierea de la Federation
of Cartoonists Organization, este o asociație internațională cu membrii de pe
întreg mapamondul.
Scopul asociației este apărarea
drepturilor caricaturiștilor în special în ceea ce privește respectarea
regulamentelor expozițiilor de caricatură.
ŞAI, CLEAR & CRIV
Radu Cleţiu-CLEAR, Jugoslav Vlahovic, Leonte Năstase
De ce FECO WEST Romania?
Demersurile pentru acceptarea
unei a doua asociații FECO în România au început cu cinci ani în urmă la
ședințele FECO Internațional desfășurate la St Just le Martel-Franța cu ocazia
salonului de caricatură.
Radu Clețiu, care este membru al
FECO Franța a participat la aceste întălniri și a propus, urmând exemplul
Greciei care are două asociații FECO, ca și România să mai aibă o
asociație - FECO WEST România.
Un prim criteriu a fost locația
geografică. Acest criteriu contează dar nu
este exclusivist. După ședința din acest an al FECO
Internațional, președintele FECO - Peter Neuwendjik a aprobat creerea FECO WEST
Romania.
FECO WEST ROU. Are ca declarație
de misiune:
Transmiterea valorilor umane prin
intermediul limbajului universal al caricaturii. Aceasta prin contactele
facilitate de FECO între membrii asociației inclusiv distribuirea revistei FECO
News, organizarea unui salon
internațional de caricatură la Timișoara, editarea unei publicatii a
asociației, promovarea caricaturii în
spațiile culturale din vestul României.
Grupul FECO WEST a coalizat cei
10 caricaturiști, minimul pentru existența unui Grup FECO, în 2014 sperăm să
realizăm la Timișoara și Lugoj expoziții de caricatură care să se ridice la
valoarea Salonului de la Urziceni unde inițiativa vestică a fost îmbrășișată cu
prietenie de către organizatori.
Un loc unic în lumea caricaturii
Salonul de la Saint Just le Martel din Franța, a ajuns la cea de-a 32 ediție.Gerard
Vandenbroucke, președintele salonului, primarul localitatii și vicepreședintele
consiliului regional Haute-Vienne, a reușit după 25 de ediții să atragă fonduri
europene, astfel că ediția a 30-a s-a desfășurat în noul sediu al Centrului
permanent al caricaturii.
Gerard Vandenbrouke & Radu Cleţiu
Am avut ocazia ca de data aceasta
să beneficiez de facilitățile acestui centru care a costat 6 milioane de euro,
bani primiți în totalitate de la UE, pe perioada celor 10 zile de desfășurare a
salonului, având totuși o nostalgie a vremurilor în care salonul se desfășura
în corturi imense. Ca tradiție, totuși mesele comune care reunesc sute de
caricaturiști se desfășoară în continuare sub acoperișul temporar al cortului
tradițional într-o atmosferă de octoberfest. Oportunitatea de a întâlni confrați de pe multe meridiane face ca acest
salon să se bucure de tot respectul.
premianţii salonului
conjuraţia FECO
FECO federația caricaturiștilor,
organismul internațional care își propune să apere drepturile caricaturiștilor
și supervizează saloanele de caricatură, se întâlnește pentru congresul anual
cu această ocazie.
Multiple expoziții, tematice sau de autor, fac ca timpul pe care îl
pertreci încercând să parcurgi simezele să ți se pară că nu e de ajuns. Standurile
de carte cu albume de autor, cărți de și despre caricatură, conferințele
susținute pe cercetători și istorici, despre arta caricaturii, te fac să simți
că ai o mare responsabilitate ca purtător de creion. Hapeningurile, desenele
live, concursuri rapide fac ca această manifestare să aibă o identitate aparte.
Cam tot ceea ce se poate întâmpla în lumea caricaturii, la St Just se întâmplă
cu siguranță. Caricaturiștii care am participat la salon pe întreaga perioadă,
nu doar în weeckendurile aglomerate, am avut ocazia să ne cunoaștem mai bine și
să legăm prietenii. Totodată am avut posibilitatea de a obseva și a învăța artă
și atitudine de la un titan al caricaturii columbianul așezat acum în
Spania, Omar Turcios un suprarealist imens, desenând cu modestie pentru fiecare
vizitator sau copilaș care îi solicita un animal în aquarelă.
Singurul român, până la sosirea lui Alex în al doilea week-end, am avut mult
de luptat cu imaginea…nu desenată ci cea proiectată asupra noastră de
conaționali de ai noștri.
Delegația americană condusă de Daryl Cagle, creatorul sindicatului
caricaturistilor ,,Cagle Sindicat,, cu Pat Bagley, Bob Engelhart și Steve Sack,
câștigătorul de anul acesta al premiului Pulitzer, s-a dovedit de-a dreptul
speriată de prezența unui roman în proximitatea lor, pentru că pe avion li se
atrasese atenția ca în Franța să se ferească de români! Singura explicație pe
care am avut-o a fost că poate nu au fost foarte atenți la dublul r pe care mă
găndesc că l-a rostit însoțitoarea de zbor la microfon.
Oricum se pare că apartenența la
natiunea română îți conferă un statut aparte,nu de invidiat, pentru că au
declarat ca că vor scrie in cotidianele lor că au stat lângă un român, ca să
marcheze acest act de curaj.
Radu Cleţiu & ALEX
Alex a avut o expoziție personală
impresionantă, prin numărul de desene expuse și bineînțeles prin calitatea lor. Prin acea expoziție Alex și-a
marcat frumos cei 65 de ani, iar eu la 50 de ani am primit două diplome frumoase
de la organizatori.
Unul dintre cele mai constante şi bine cotate saloane de caricatură din Europa a fost şi în acest an gazda bună a caricaturiştilor premiaţi şi invitaţi. Organizatorul şi directorul Muzeului tipăriturilor, Luis Humberto Marcos a continuat tradiţiile ultimilor ani : în cadrul manifestărilor ,,Porto capitala mondială a caricaturii,, s-a desemnat o stradă a caricaturiştilor, s-a inaugurat o statuie inspirată după lucrarea câştigătoare a locului întâi, în piaţa centrală a oraşului s-a desfăşurat ,,Fiesta de Caricatura,, unde caricaturistul Radu Cleţiu duce greul...de la inaugurarea acestui happening acum 6 ediţii.
O alta tradiţie a festivalului este şi croaziera pe vasul oficialităţilor în noaptea cu artificii de Sao Joao, când primarul oraşului se întâlneşte cu caricaturiştii invitaţi.
De asemenea, în ultimii ani clasicul caricaturii franceze Georges Wolinski este preşedintele juriului, aceasta pentru a urmări evoluţia caricaturii mondiale cât mai de aproape, după cum declara dânsul.
Toate aceste evenimente şi multe altele pe parcursul a cinci zile de sărbătoare a caricaturii, alături de importantele premii în bani şi vin preţios de Porto, fac de dorit o participare la Portocartoon. Dorim viaţă lungă salonului şi traversarea cu succes a crizei, care nu este şi a caricaturii.
Cu toată opinia publică defavorabilă românilor în Franţa, Radu Cleţiu Clear a primit premiul publicului la cel mai important concurs de caricatură din hexagon.
Săptămâna trecută s-a încheiat Salonul de caricatură şi desen de presă de la St. Just le Martel din Franţa. Caricaturistul timişorean Radu Cleţiu–Clear a fost prezent pentru a cincea dată la acest eveniment care reuneşte peste 200 de desenatori din lumea întreagă. Multe expoziţii, evenimente live, au fost reunite acest an sub cupole de circ originale aduse special pentru tematica acestui an ,, circul,,. Pentru francezii organizatori circul a fost o soluţie temporară şi de compromis pentru că locul tradiţional de desfăşurare a Salonului este un mare şantier. După 29 de ediţii organizatorul salonului Gerard Vandenbroucke a reuşit să atragă fonduri locale cât şi europene pentru a construi un impozant edificiu permanent pentru acest unic loc al caricaturii şi desenului de presă.
Gerard Vanderbroucke curatorul expoziţiei este un nume binecunoscut printre caricaturişti, el este primarul localităţii şi vicepreşedintele consiliului regional Limousin, de asemenea este şi un prieten al Timişoarei recent a avut o serie de întâlniri cu omologul său şi de asemenea cu primarul nostru. Relaţiile economice sunt pe un traseu bun, dar ar dori o mai mare implicare culturală, pentru aceasta Radu Cleţiu a fost rugat să iniţieze o apropiere cu Centrul Cultural Francez în vederea organizării în viitor al unor acţiuni comune pe terenul caricaturii.
Cu toate că opinia publică franceză e intoxicată zilnic cu problemele create de populaţia nomadă căreia I s-a acordat printr-un artificiu nefericit prefixul de ROM şi confuzia creată aduce grave prejudicii oricărui cetăţean român, caricaturistul Radu Cleţiu Clear a rezistat presiunii şi a desenat portrete gratuit pentru vizitatorii standului personal şi pentru clasele de elevi venite pentru a completa fişe cu informaţii despre această artă şi creeatorii săi, pe toată perioada salonului. Pentru calitatea desenelor şi pentru că publicul a votat pentru un român.
Radu Cleţiu–Clear a fost răsplătit în ultima zi a salonului, duminica 3 octombrie, primind din partea organizatorilor cât şi a Consiliului regional Limousin şi a reprezentantului sectorului de Cultură, Marele premiu al publicului –Saint Just le Martel 2010. Acest prestigios premiu, singurul care poate fi câştigat pe perioada celor 10 zile a desfăşurării salonului este începutul unei viitoare colaborări la care caricaturistul timişorean a fost invitat, o viitoare expoziţie intinerantă prin centre de cultură şi licee, precum şi impicarea într-un proiect de Bandă desenată educativă.
Timişoara - oraşul florilor, oraşul parcurilor, oraşul grădinilor, mica Viena sau orice supranume ar mai exista - şi-a propus o salubrizare a mentalităţilor care acaparează blazonul local (şi expandat naţional). Caricaturistul Radu Cleţiu, direct implicat, ca un berbece de luptă, în acest proiect cu trup satiric, cap moralizator şi coarne combative, descrie sursele de umor şi amar şi extensiile lor:
...Porc, purcel, purcea, purcică...
În oraş au apărut panouri publicitare cu nesimţiţi caricaturizaţi cu capete de porc de către caricaturistul Radu Cleţiu-Clear. Viceprimarul Adrian Orza, cel care a iniţiat campania ţine neapărat să prezinte realitatea aşa cum este...porcine, nu purceluşi, nu pet-uri bune de mângâiat, ci personaje numai bune de luat la palme şi la frăgezit bărbiile duble. Aceste personaje au ca sursă de inspiraţie omul ,,nou,, parvenit, de tipul personajului cunoscut şi invitat permanent al rubricii şi a multor altor locuri mediatice fosilizate, caricaturalul maestru ParastAs. Asemenea paraziţi sociali nu au nobleţea necesară pentru a fi confundaţi cu simpaticele animăluţe de companie care sunt porcuşorii pitici africani sau chiar mangaliţa.
Faptul că te-ai născut sau nu în Timişoara nu contează în viziunea acestei campanii. Primează devenirea ta, schimbarea atitudinii, dacă am avea cumva o pereche de ochelari miraculoşi am putea vedea cum cetăţenii oraşului apar într-o continuuă transformare, unii spre fiinţe responsabile, cetăţeni europeni, alţii înspre animalizare, din aceea care poate cuprinde p,oricine dacă ne lăsăm influenţaţi de spiritul de turmă.
Fără nici o rezervă porcul a devenit în multe locuri din lume animal de companie. În societatea noastră care promovează nonvaloarea porcul deţine el însuşi animăluţe de companie, unii chiar fiinţe umane nevinovate.
Uite aşa continuînd versurile din titlu...Jan, Jănel, Jănea, Jănică, vreau să atrag atenţia celor care privesc panurile acestei campanii că nu intenţionez să descalific porcul ca animal de companie şi de asemenea că omul, dacă este om, nu trebuie să dea senzaţie de asemănare cu pet-urile, prin comportament.
Un filozof contemporan definea cultura ca ,,un şir coerent de răspunsuri pe care societatea le poate da întrebărilor puse de membrii acelei societăţi,, observaţia mergea mai departe şi specific societăţii actuale este faptul, mai îngrijorător că s-a ajuns într-acolo încât individul nu mai este în stare nici să formuleze acele întrebări, sănătoase în esenţă, de aceea trebuia să găsesc o cale în care întrebarea şi răspunsul să fie împachetate împreună. Panoul pachet surpriză este caricatura care nu se vrea un tratament cu analgezic ci o operaţie de extirpare a unei cangrene. Organul bunului simţ sper să fie salvat astfel...azi în Timişoara, mâine...unde o mai fi nevoie.
La cea de-a 12-a ediţie a Portocartoon s-a continuat tradiţia de a comemora Porto - capitala caricaturii prin aşezarea în peisajul miraculos a unei sculpturi comemorative. Acum doi ani s-a dat citire proclamaţiei de declarare a capitalei mondiale a caricaturii în prezenţa reprezentanţilor caricaturii invitaţi din ţări diferite. Radu Cleţiu-Clear a reprezentat atunci România iar Mihai Ignat câştigătorul Marelui Premiu un an mai târziu a inaugurat seria statuilor caricaturii din Porto.
Caricaturişti în jurul statuii inspirate de caricatura lui Mihai Ignat
Anul acesta Jerzy Gluszek din Polonia a câştigat marele premiu la Portocartoon şi a inaugurat o nouă sculptură. Prima la malul Atlanticului şi a doua pe malul rîului Douro operele de artă modernă aduc în atenţia oficialităţilor locale şi a numeroşior vizitatori faptul că în lumea artelor vizuale caricatura are un loc special câştigat pe merit.
La Portocartoon doar doi caricaturişti au fost prezenţi de mai mult de două ori spaniolul Xaquin Marin de 12 ori şi Radu Cleţiu de 5 ori.
Radu Cleţiu comparând opera cu modelul
Programul manifestărilor e întotdeauna special începând cu decernarea premiilor la Muzeul naţional al tipăriturilor, vernisarea expoziţiei concurs, a expoziţiei personale dedicate caricaturistului care în anul precedent a câştigat premiului publicului, multiple vernisaje, o fiesta a caricaturii în piaţa centrală şi alte acţiuni culturale, programul incluzând şi o croazieră cu vasul de protocol a oficialităţilor în prezenţa primarului Rui Rio, focuri de artificii şi degustări de vinuri de Porto la cele mai prestigioase crame locale.
Radu Cleţiu şi spectatorii creioanelor sale
Salonul de caricatură de la Porto e totodată o probă a focului pentru păstrarea unei atitudini de normalitate şi bun simţ din partea caricaturiştilor invitaţi, gazdele fiind atît de primitoare pot crea senzaţia de idolatrizare a desenatorilor, atât de răsfăţaţi pe parcursul unei săptămâni de neuitat. Toată această curtoazie se adaugă premiilor consistene în bani şi vinuri de colecţie, o experienţă pe care nici un caricaturist nu ar trebui să o rateze.
Humberto Marcos prezentând caricaturiştii primarului din Porto
Persoana care orchestrează această fiesta caricaturistică, profesorul Luis Humberto Marcos, şi fondatorul muzeului de presă, esteşi un pasionat colecţionar de litografii de epocă semnate Daumier, activitatea lui şi a echipei competente pe care o coordonează aduce caricatura în lumina reflectoarelor şi încurajează caricaturiştii spre a alege performanţa. Viaţă lungă Portocartoon!
Kibera Slum nu apare ca existând în statisticile oficiale ale Kenyei, cu toate că slumul s-a dezvoltat în câţiva zeci de ani; există oameni maturi care au la rândul lor copii care s-au născut şi crescut acolo. Populaţia masată pe un teritoriu restrâns se apropie de un milion de locuitori. Condiţiile de trai sunt extrem de grele. Cu toate acestea zilnic populaţia care se adaugă prin cei noi veniţi este în medie de 500 de persoane.
Clădirea şcolii care duminica devine biserică, este o construcţie simplă din pari de lemn, acoperiţi cu tablă ondulata cam de 50 metri pătraţi asemănătoare unui cort. Nu are geamuri şi nici pod, doar o porţiune de plastic transparent în acoperis şi o uşă compactă de lemn. Construită iniţial fără fundaţie, are acum un brâu de pietre de jur împrejur pe afară şi un strat de ciment peste pământul bătut din interior. Băncuţe de lemn servesc atât serviciului religios cât şi şcolii, oricum elevii nu au caiete şi scriu direct pe o mica tablă de lemn.
Voluntarii şi învăţatorii care se ocupă de copii primesc de la părinţi o mică sumă de bani, cam 3 dolari pe lună per copil, dar numărul copiilor care sunt primiţi la şcoală e de două ori mai mare decât a celor care pot plăti acea sumă.
De două ori pe săptămână biserica reuşeşte să le asigure o masă de orez şi mazare elevilor, pentru unii aceasta fiind aproape unica sursă de hrană.
Şcolile guvernamentale au acelaşi sistem. Copiii vin de la ora 6 în şcoală şi pleacă pe la 17, dar acolo primesc mâncare zilnic, tot cam acelaşi meniu, dar sunt foarte dependenţi de şcoala care îi hrăneşte. În luna august au o lună vacanţă, dar ei tot în uniforme şi în curtea şcolii stau, oricum e locul cel mai curat şi mai sigur pe care îl pot găsi. Copiii din Slum nu au acces la şcolile guvernamentale pentru că nu apar oficial în acte ca locuitori ai acelei zone.
Familia care trăieşte în slum, de obicei e compusă din mama care are grijă, în medie, de 5 copii, tatăl fiind un călător continuu şi de obicei e poligam, are în Slum două sau trei familii sau dacă nu, are o familie şi mai multe amante. De obicei nu stă pe acasă.
Bărbaţii creştini din biserică sunt buni familişti şi sunt categorici împotriva alcoolului. Procentul lor e însă extrem de mic, aproximativ 30 la sută din membrii bisericii.
Casa în care locuieşte mama cu copiii este extrem de neîncăpătoare, când tatăl vine noaptea acasă, copiii dorm în praful de afară, uliţele nu sunt mai late de un metru şi jumătate, şi de obicei pe mijloc este un şanţ care colectează apa murdară şi dejecţiile. De obicei o casă nu este mai mare decât o bucătărie de vară din România. Nu are geamuri. Pereţii laterali sunt din nuiele şi pământ, iar acoperişul din tablă ondulată. Spaţiul este împărţit de un cearşaf în spatele căruia este patul foarte mic şi el, ceea ce ramane este cam 6 -7 metri pătraţi unde este o măsuţă şi loc pentru 2 -3 scăunele. Gătitul se face pe nişte sobiţe asemenea unor oale în care se pune cărbune de lemn. Singura oala de gătit este un ceaun de aluminiu care se aşează deasupra sobiţei care răspândeşte fumul în casa , dacă nu se poate găti afară. De obicei nu există curte sau dacă există, este o curte de trecere prin care oricine are acces.
De admirat este ca tot timpul pe sfori vezi atârnate haine spălate, se usucă la fel de repede cum se murdăresc din cauza prafului roşu de peste tot. De fapt, cred că sforile de rufe sunt înlocuitor pentru dulapul de haine.
Locuitorii din Slum sunt mulţumiţi de căsuţele lor şi nici nu şi-ar dori altele mai mari pentru că în cultura lor, dacă ai spaţiu care pare excedentar te poţi trezi cu orice neam din savană că vine şi se aşează în casa ta. Chiar şi în aşa căsuţe, câte odată, trăiesc două familii, iar în mod frecvent au musafiri.
Pentru ei este o mare cinste să intri în casa lor să te servească cu mâncare sau ceai cu lapte şi să te rogi pentru ei.
De obicei după ce ai reuşit să înghiţi câteva bucăţi de Ugali, mămăliga lor tradiţională şi să bei ceaiul cu lapte eşti invitat să te rogi pentru gazda care atunci îţi mărturiseşte că e HIV pozitiv sau are malarie, dizenterie sau te miri ce altceva.
Cea mai mare cinste ţi se face atunci când eşti invitat să mănânci peşte. Ai noroc dacă se găteşte peşte uscat, dacă este catalogat ca proaspăt ai ocazia să-l vezi pe uliţă la vânzător cum stă şi putrezeşte la soare, cleios şi urât mirositor. Cel uscat este de regula atât de mărunt ca tăieţeii pentru supă, doar că fiecare are ochişori negri ca nişte mici boabe de mac, de fapt seamăna cu mâncarea de tăieţei cu mac.
Kibera Slum este străbatut de o albie a unui pârâu care nu are izvoare. În timpul ploilor acest şanţ drenează terenul, dar aproape tot timpul ceva vâscos se scurge pe acea albie, este apa folosită pe care o aruncă femeile şi scurgerea de la toaletele comune. Pe marginile acestui simulacru de pârâu se lăfăie în nămol câte o scroafă costelivă , capre sar bucuroase urmate de mici ieduţi cafenii, iar din loc în loc pot fi văzute şi câteva raţe barbotând nămolul cu ciocuri încleiate.
Există administratori ai terenului din Kibera, se pare că au concesionat terenul pe o perioadă de 90 de ani, locuitorii sunt cam neliniştiţi că va expira termenul şi poate statul va revendica terenul şi-l va curăţi de case, aceşti administratori colectează chiria pe locuinţă şi reuşesc să aducă fire de curent electric în unele case. Tot ei administrează toaletele.
Un lucru ciudat este că vezi lacăte doar pe toalete, nu şi pe case sau chioşcuri. Cele de pe uliţa principală costă câţiva bănuţi pentru utilizare. Oricum este o aventură să te apropii de acele cabine, dar nimeni nu are curajul, nici măcar beţivii să nu folosească acele locuri şi să se rezeme de un stâlp sau colţ de casă.
Punga de plastic este omniprezentă în Kibera. E folosită ca jucărie pentru copii pe post de balon sau minge, precum şi pe post de oală de noapte, aşa numitele flying toilets care după folosire sunt aruncate pe acoperişurile caselor. Iniţial par greutăţi puse special împotriva vântului, asemenea caselor tradiţionale din Bavaria, dar o cercetare mai atentă te lămureşte olfactiv.
Locuitorii Slumului sunt mândri de ceea ce şi-au creat în spaţiul lor citadin. O monstruoasă copie caricaturală a capitalei care îşi înal ţă nepăsătoare clădirile cu zeci de etaje cu semeţie deasupra acestei Văi a plângerii. Poţi întâlni în Kibera hoteluri, aproape fiecare proprietar e gata să-şi închirieze patul, există la fiecare colţ o tablă cu ofertă de închiriere a patului cu un sfert de dolar pe noapte. Din loc în loc apare câte o reclama la câte o agenţie imobiliară, o casă standard în Kibera costă ca să o construieşti cam 25 de dolari şi în 3 zile e gata. Saloane de înfrumuseţare sunt la fiecare colţ de stradă. Panouri de lemn pe care sunt pictate chipuri ce ar dori să fie încântătoare te şochează cu slogane pompoase.
Am întalnit în zona numită Olympic, o construcţie asemenea unui depozit de cartofi din tabla ondulată, fără geamuri,care avea pictată de o parte şi de alta a uşii câte o siluetă de bărbat şi femeie , care, foloseau - el o halteră, ea -o coardă care seamănă cu un lanţ de ocnaş, deasupra cărora scria Fitness center.
De asemenea există firme cu denumiri fanteziste care se autodefinesc Restaurante....unde se servesc ouă fierte şi porumb pe grătar, chiar şi cinematograf unde rulează filme pe laptop.
Nu e de mirare că povestind despre toate acestea neamurilor din junglă, stima pentru ei creşte şi-i aduce şi pe aceştia să guste din beneficiile civilizaţiei reduse caricatural.
Există şi o mică manufactură de confecţionare a suvenirurilor africane, printre care poţi găsi brăţări şi brelocuri din mărgele cu texte care să-ţi amintească de Kibera Slum....Doamne fereşte - Kibera slum forever.
La fel ca în cazul închisorii de tineri pe care am vizitat-o,unde capelanul se scuza că de data aceea nu avem ocazia să vedem decât în jur de o sută de deţinuţi, dar era încrezator ca în sezonul cald numarul lor se va tripla.
La un moment dat Kibera este secţionată pe la mijlocul unuideal, paralel cu albia pârâului de calea ferata a trenului care traversează Nairobi. Încet-încet vagoanele se strecoară printre mormanele de gunoaie în care procentul pungilor de plastic este covârşitor.Linia ferata aduce cu sine şi un beneficiu major, acea zonă este iluminată noaptea ca un stadion de fotbal în nocturna.
Aceasta facilitate a dezvoltat o mică industrie în acel loc. La ecuator noaptea vine brusc la ora 7 seara şi nu se lumineaza decât în ziua următoare la 7 dimineaţa, aşa ca ă manufactura de prelucrare a oaselor foloseşte lumina artificială pentru o muncă migaloasă care începe cu cioplirea coastelor de vită cu maceta, apoi prelucrarea cu piatra abrazivă, apoi acoperirea cu ceară şi vopsirea cu negru a amuletelor. Muncitorii stau direct pe pământ şi cu degete tăbăcite de răni cicatrizate, şlefuiesc obiecte artizanale pe care câţiva întreprinzători le oferă la vânzare cu preţuri ce pot scade la jumătate şi chiar mai mult,când sesizează că pot pierde muşterii. În acel loc am vazut singurii barbaţi muncind.
De obicei bărbaţii Kiberei sunt cei ce se ocupă cu negoţul, iar femeile şi copii cu munca.
Cărând greutăţi impresionante pe creştet, femeile asigură materia prima celor care stau tolăniţi pe bănci, interesant dispuse perpendicular faţă de faţada chioşcurilor şi vând cărbune de lemn, în mici găletuşe de plastic care, cândva, au conţinut vopsea de zugrăvit.
În tot acest turn Babel,Şcoala şi Biserica Tumaini care în limba Kiswahili înseamnă Speranţă,răspândeşte o rază de speranţă şi normalitate. Cu toate că sunt parte a Kiberei, membrii bisericii încearcă să investească în educaţia lor şi a copiilor. Aproape toţi ştiu să citească şi au o buna înţelegere a realităţilor şi politicii păguboase a guvernului corupt a căror victime sunt.
E foarte dificil să faci fotografii în Slum deoarece oamenii devin foarte violenţi, considerând că le este furat sufletul daca îi fotografiezi. Oricum, imaginile şocante se imprimă pe retina oricărui cutezător care traversează Slumul.
Pe parcursul acestei misiuni am realizat şi multe lucrări de grafică pe care le voi expune în momentul în care voi face o selecţie a acestora.
.gif)
