Reluându-şi activitatea gazetărească întreruptă în 1889, I.L. Caragiale scotea de sub tipar la 24 ianuarie 1893 primul număr al revistei „Moftul român”, publicaţie cu caracter satiric şi literar ce va apărea până la 23 iunie 1893, iar mai apoi, într-o a două serie, între 1 aprilie -18 noiembrie 1901. Seria a III-a a cunoscut doar un singur număr, acela din 12 mai 1902. Frecvenţa apariţiei revistei a fost de două ori pe săptămână, în paginile ei publicând alături de I.L. Caragiale (director) şi Anton Bacalbaşa ( prim-redactor), Alceu Urechia, George Ranetti, Al. Cazaban, Emil Gârleanu, D. Teleor, I. Petrovici, I. Al. Brătescu-Voineşti etc. Pictorul gălăţean Nicolae Mantu este prezent cu caricaturi şi desene satirice în toate cele trei serii. Dacă în prima serie revista a fost ilustrată îndeosebi de caricaturistul Constantin Jiquidi, în seria a doua şi a treia desenele satirice şi caricaturile aparţin cu precădere lui Nicolae Mantu (C. Jiquidi încetase din viaţă în 1899, ros de ftizie).
Urmând linia revistei şi în ton cu materialele publicate, Mantu, înzestrat cu un excepţional simţ al observaţiei, înfierează în lucrările sale de grafică publicistică din paginile revistei pe politicienii vremii, satirizează monarhia, şfichiuieşte cu incisivă ironie demagogia patriotardă, cosmopolitismul, veleitarismul gazetarilor, ambiţiile nejustificate. În acelaşi timp el îşi manifestă compasiunea pentru oamenii simpli, este atent la suferinţele ostaşilor din armată, evidenţiază sărăcia şi lipsurile în care se zbăteau truditorii ogoarelor.
Dintre politicienii timpului, unul care revine în multe dintre desenele sale satirice din paginile „Moftului român” este Dimitrie A. Sturdza, conu Mitiţă, cum i se spunea celui care deţinea şefia Partidului Naţional Liberal încă din 1892. Dacă acesta este cunoscut ca om de cultură cu merite deosebite, fiind membru al Academiei Române din 15 septembrie 1871 la secţia istorică, între 1882-1884 îndeplinind funcţia de preşedinte al înaltului for ştiinţific, iar mai târziu pe cea de secretar general, în politică a avut multe nereuşite, persoana sa aflându-se în centrul hazului revistelor umoristice ale vremii. Se spune chiar că el a fost acela care a introdus obiceiul de a săruta mâna suveranului, fiind foarte loial regelui Carol I şi instituţiei monarhice constituţionale.
De altfel, D.A. Sturdza, în 1891, când Caragiale a candidat la premiul „Ion Heliade Rădulescu” pentru comediile sale (care nu i s-a acordat), s-a situat pe aceeaşi poziţie cu B.P. Hasdeu. Acesta din urmă, în raportul prezentat în adunarea generală a Academiei Române, îl acuza pe marele dramaturg de tendinţe antinaţionaliste, afirmând că el „scoate din societatea românească numai tipuri imorale”. Reproşându-i aceeaşi lipsă a unui fundament moral, D.A. Sturdza spunea: „Dl. Caragiale să înveţe să respecte naţiunea sa, iar nu să-şi bată joc de ea. Academia trebuie să încurajeze tot ce ea poate să înalţe poporul român, iar nu ce-l prezontă într-un mod nereal, ceea ce poate contribui la corupţiunea lui” (Cristina Maria Frumos – „Care au fost detractorii lui Caragiale?”, Cronica, Iaşi, Anul XXXVIII – 1526, nr. 2, februarie 2003, p.3)
În „Mitiţă Sturdza călcând obosit peste trupurile reduşilor şi suprimaţilor”(Nr. 2/1901) Nicolae Mantu surprine o imagine profund dramatică. Titlul, destul de semnificativ, este susţinut de un desen simplu, prin care artistul conturează chipul dizgraţios al liderului liberal, cu un ochi mai mare şi altul mai mic, înfăţişat călare pe o gloabă de cal, cu sabia în mâna stângă, în contrast cu siluetele prăbuşite ale celor ce şi-au pierdut rostul. În „Incidentul Sturdza - Danieleanu” (Nr. 11/1901), domnul decan al baroului Capitalei îi „administrează un duş rece ministrului de externe”. Alte lucrări se intitulează „Domnul Sturdza filozofează în mijlocul armoniei din partidul liberal”(Nr. 30/1901), „Un vis oribil” (Nr. 30/1901), „Cel mai sigur echilibru pentru un guvern naţional-liberal”(Nr. 28/1901), „Marea cursă cu obstacol unde toţi se prăbuşesc”(Nr. 8/1901). În această din urmă compoziţie obstacolul îl constituie „echilibrul bugetar”, o temă care de altfel şi astăzi este de mare actualitate. Obedienţa liberalilor şi comportamentul supus, „călugăresc” al membrilor marcanţi ai acestui partid faţă de liderul lor, cunoscut în epocă ca un om cu înfăţişare severă, distantă, ambiţios în politică şi chiar vanitos., fac obiectul lucrării „Mănăstirea liberală”(Nr. 4/1901), în timp ce neînţelegerile din sânul partidului de opoziţie, conservator, sunt ridiculizate în „Balamucul conservator”(Nr. 4/1901) şi „Speranţe conservatoare” (Nr.5/1901). „Mănăstirea liberală” este poate şi o aluzie la atitudinea sa exagerat religioasă a lui D.A. Sturdza, care-şi începea fiecare dimineaţă citind câte un pasaj din Biblia ce stătea zi şi noapte lângă patul său.
Antidinasticul I.L. Caragiale, care îşi exercitase verva satirică la adresa monarhului şi a familiei regale în „Ghimpele” şi „Claponul”, se manifestă şi-n paginile „Moftului român”. Nicolae Mantu nu face excepţie. Într-o lucrare ce poartă titlul „Ţara lui Hübsch”, regele este prezentat deasupra unui soclu, având în partea stângă, drept simbol, dreptatea legată la ochi, iar în dreapta, un personaj monstruos, cu un rânjet sardonic, sugrumând cu satisfacţie o femeie firavă, neputincioasă şi lipsită de apărare, personificare grafică a ţării. În alt desen satiric, „De 10 Mai” (Nr. 1/1902), Mitiţă Sturdza, călare pe cal, îmbrăcat în uniformă militară, se adresează dispreţuitor ţăranilor veniţi să-şi exprime nemulţumirea cu prilejul paradei organizate în cinstea monarhului: „În lături, sărăcie, să treacă paradia!”
Aglomeraţia din trenuri, nesiguranţa şi condiţiile grele în care se circula pe calea ferată nu scapă ochiului caricaturistului Mantu. În lucrarea „În trenul de plăcere Bucureşti-Sinaia” (Nr. 13/1901), compoziţie inspirată după „Compartimentul de clasa a III-a” a lui Honoré Daumier, artistul înfăţişează interiorul unui vagon de clasa a III-a pe peretele căruia, la intrare, stă scris 37 de locuri, dar în care domneşte o zăpuşeală şi o înghesuială de nedescris. Printre personajele caricaturii se află şi I.L. Caragiale. Mergea probabil să-şi vadă soţia şi pe cei doi copii, Luki şi Ţuşchi (Luca şi Ecaterina), pe care nu-i plăcea să-i ţină în timpul verii în Bucureşti. Scriitorul este surprins în prim-plan, în dreapta, între două persoane de sex opus, foarte corpolente, care aproape că-l sufocă. Într-o altă lucrare, „Siguranţa pe C.F.R.” (Nr. 25/1901), la întrebarea unui călător „Domnule, eu iau bilete, dar îmi garantezi că nu deraiază trenul?”, casierul îi răspunde: „Ma parol, d'honneur, domunule, conduce domnul ministru Ionel”.
Nici lumea presei nu scapă ochiului ager al caricaturistului. Disperarea reporterului Caracudi că nu găseşte nici o ştire de senzaţie pentru ziar îl conduce la luarea deciziei de a-şi înscena propria moarte prin spânzurare. Confraţii şi simpatizanţii aleargă şi-i taie funia, rămânând ca el să relateze în ziarul de a doua zi despre senzaţionala-i sinucidere („O sinucidere senzzaţională”, Nr. 18/1901). Un alt reporter, tot gândind la ce o să scrie, adoarme visând scene de groază: deraieri de trenuri, incendii, dueluri, violuri, bărbaţi spânzuraţi, moartea năpustindu-se cu coasa asupra sa („Frumosul vis dintr-o noapte de vară al unui reporter român”, Nr. 15/1901).
Cum Caragiale l-a ironizat în dese rânduri şi nu l-a putut suporta pe Alexandru Macedonski pentru aroganţa sa, pentru tendinţele moderniste manifestate în poezie (el introdusese în „Moftul român” rubrica „Parnasul Român” în care antologa poezii simboliste, cu preponderenţă din producţia acestuia), N. Mantu, în ton cu directorul revistei, publică un portret-caricatură intitulat „Poetul simbolist improvizând pe harfa lui măiastră o odă macabră”, înfăţiţând un personaj cu un trup scheletic, încovoiat, cu un cilindru pe cap, alături de colecţia revistei „Literatorul” şi cu un clondir (Nr. 37/1893). Alte caricaturi publicate în seria a doua vizează justiţia („Tribunalul din Chişinău”, Nr. 21/1901), aşa-zisa „lume bună” a Bucureştiului („Seara în capitală - Promenadă sentimentală”, Nr.19/1901; „La grădină”, Nr. 19/1901; „După dejun”, Nr. 22/1901; „La vitrină”, Nr. 23/1901)), iubirile cumpărate pe bani („Revenind din Franzesbad”, Nr. 21/1901), atmosfera penitenciarului („La Văcăreşti”, Nr. 31/1901), aspecte ale capitalei („Cişmigiul - singurul loc de petreceri convenabile pentru bucureşteni”, Nr. 12/1901; „Petreceri populare - La Dulapul Regal”, Nr. 3/1901; „La luminăţie toată lumea este mulţumită”, Nr. 7/1901).
Atacând cele mai diverse straturi ale societăţii, Mantu se apropie din acest punct de vedere de Caragiale, care l-a preţuit şi de a cărui prietenie s-a bucurat. Numai că unul opera cu mijloacel umorului zdrobitor oferit de cuvânt, iar celălălt cu mijloacele graficii. Ca şi Caragiale, Mantu manifestă simpatie pentru ţărani, ia apărarea celor flămânzi, lipsiţi de drepturile cele mai elementare. El se apleacă asupra lor cu compasiune şi înţelegere. În lucrarea „Solicitudine pentru ţărănime” (Nr. 14/1901), în prim-plan apare un ţăran desculţ, cu hainele rupte, în faţa căruia stă o femeie cu un copil în braţe şi alţi doi în dreapta sa, în picioare. Interiorul casei dezvăluie o sărăcie lucie. La întrebarea femeii „Adus-ai mălai, bărbate? că leşinaţii ăştia de copii nu mai pot de foame”, acesta îi răspunde, arătându-i medaliile de pe piept: „Ce mălai, bre, muiere! Uite mai bine colea şi te bucură! Uite ce dicoraţii mi-a dat alde dom' Kalindroiu!” Starea ostaşilor din armată, mizeria în care ei se zbăteau sunt surprinse în compoziţia „În concediu” (Nr. 23/1901), ce prezintă un oştean îmbrăcat într-o uniformă demnă de plâns. Întrebat de soţie de ce este aşa de „hărtănit”, bărbatul îi răspunde: „Asta-i uniformă după bugetul cel nou, Mitrano”.
Ceea ce se remarcă din punct de vedere artistic la grafica satirică publicată de Mantu în paginile „Moftului român” este că ea, mai ales în lucrările din seria a doua a publicaţiei, apare mai elaborată, compoziţiile au claritate, precizie, concizie, incisivitate. Mijloacele folosite nu privesc atât deformările şi exagerările formelor, schimbarea raporturilor dintre părţile trupului personajelor, cât mai ales preocuparea pentru surprinderea specificului unor tipologii, pătrunderea în psihologia personajelor, găsirea acelor elemente plastice care să contureze cât mai sugestiv cadrul de desfăşurare a acţiunii. Chiar şi fără legendele sau textele ce le însoţesc, ele se susţin singure. Linia este mai tăioasă şi valorată, desenul este mai viguros, ceea ce reprezintă un pas înainte pentru perioada când el, la München, va veni în contact cu grafica satirică a lui Lascăr Vorel sau a unor desenatori ca Bruno Paul, Thomas Theodor Heine şi Olaf Gulbransson care colaborau la revistele satirice „Simplizissimus” şi „Jügend”. De altfel şi semnătura lui Mantu va fi întâlnită în anii cât a studiat în capitala Bavariei în revista „Der Komet”, după cum va fi întâlnită şi în paginile unor publicaţii din ţară la care colaborase până la plecarea la München.
Urmând linia revistei şi în ton cu materialele publicate, Mantu, înzestrat cu un excepţional simţ al observaţiei, înfierează în lucrările sale de grafică publicistică din paginile revistei pe politicienii vremii, satirizează monarhia, şfichiuieşte cu incisivă ironie demagogia patriotardă, cosmopolitismul, veleitarismul gazetarilor, ambiţiile nejustificate. În acelaşi timp el îşi manifestă compasiunea pentru oamenii simpli, este atent la suferinţele ostaşilor din armată, evidenţiază sărăcia şi lipsurile în care se zbăteau truditorii ogoarelor.
Dintre politicienii timpului, unul care revine în multe dintre desenele sale satirice din paginile „Moftului român” este Dimitrie A. Sturdza, conu Mitiţă, cum i se spunea celui care deţinea şefia Partidului Naţional Liberal încă din 1892. Dacă acesta este cunoscut ca om de cultură cu merite deosebite, fiind membru al Academiei Române din 15 septembrie 1871 la secţia istorică, între 1882-1884 îndeplinind funcţia de preşedinte al înaltului for ştiinţific, iar mai târziu pe cea de secretar general, în politică a avut multe nereuşite, persoana sa aflându-se în centrul hazului revistelor umoristice ale vremii. Se spune chiar că el a fost acela care a introdus obiceiul de a săruta mâna suveranului, fiind foarte loial regelui Carol I şi instituţiei monarhice constituţionale.
De altfel, D.A. Sturdza, în 1891, când Caragiale a candidat la premiul „Ion Heliade Rădulescu” pentru comediile sale (care nu i s-a acordat), s-a situat pe aceeaşi poziţie cu B.P. Hasdeu. Acesta din urmă, în raportul prezentat în adunarea generală a Academiei Române, îl acuza pe marele dramaturg de tendinţe antinaţionaliste, afirmând că el „scoate din societatea românească numai tipuri imorale”. Reproşându-i aceeaşi lipsă a unui fundament moral, D.A. Sturdza spunea: „Dl. Caragiale să înveţe să respecte naţiunea sa, iar nu să-şi bată joc de ea. Academia trebuie să încurajeze tot ce ea poate să înalţe poporul român, iar nu ce-l prezontă într-un mod nereal, ceea ce poate contribui la corupţiunea lui” (Cristina Maria Frumos – „Care au fost detractorii lui Caragiale?”, Cronica, Iaşi, Anul XXXVIII – 1526, nr. 2, februarie 2003, p.3)
În „Mitiţă Sturdza călcând obosit peste trupurile reduşilor şi suprimaţilor”(Nr. 2/1901) Nicolae Mantu surprine o imagine profund dramatică. Titlul, destul de semnificativ, este susţinut de un desen simplu, prin care artistul conturează chipul dizgraţios al liderului liberal, cu un ochi mai mare şi altul mai mic, înfăţişat călare pe o gloabă de cal, cu sabia în mâna stângă, în contrast cu siluetele prăbuşite ale celor ce şi-au pierdut rostul. În „Incidentul Sturdza - Danieleanu” (Nr. 11/1901), domnul decan al baroului Capitalei îi „administrează un duş rece ministrului de externe”. Alte lucrări se intitulează „Domnul Sturdza filozofează în mijlocul armoniei din partidul liberal”(Nr. 30/1901), „Un vis oribil” (Nr. 30/1901), „Cel mai sigur echilibru pentru un guvern naţional-liberal”(Nr. 28/1901), „Marea cursă cu obstacol unde toţi se prăbuşesc”(Nr. 8/1901). În această din urmă compoziţie obstacolul îl constituie „echilibrul bugetar”, o temă care de altfel şi astăzi este de mare actualitate. Obedienţa liberalilor şi comportamentul supus, „călugăresc” al membrilor marcanţi ai acestui partid faţă de liderul lor, cunoscut în epocă ca un om cu înfăţişare severă, distantă, ambiţios în politică şi chiar vanitos., fac obiectul lucrării „Mănăstirea liberală”(Nr. 4/1901), în timp ce neînţelegerile din sânul partidului de opoziţie, conservator, sunt ridiculizate în „Balamucul conservator”(Nr. 4/1901) şi „Speranţe conservatoare” (Nr.5/1901). „Mănăstirea liberală” este poate şi o aluzie la atitudinea sa exagerat religioasă a lui D.A. Sturdza, care-şi începea fiecare dimineaţă citind câte un pasaj din Biblia ce stătea zi şi noapte lângă patul său.
Antidinasticul I.L. Caragiale, care îşi exercitase verva satirică la adresa monarhului şi a familiei regale în „Ghimpele” şi „Claponul”, se manifestă şi-n paginile „Moftului român”. Nicolae Mantu nu face excepţie. Într-o lucrare ce poartă titlul „Ţara lui Hübsch”, regele este prezentat deasupra unui soclu, având în partea stângă, drept simbol, dreptatea legată la ochi, iar în dreapta, un personaj monstruos, cu un rânjet sardonic, sugrumând cu satisfacţie o femeie firavă, neputincioasă şi lipsită de apărare, personificare grafică a ţării. În alt desen satiric, „De 10 Mai” (Nr. 1/1902), Mitiţă Sturdza, călare pe cal, îmbrăcat în uniformă militară, se adresează dispreţuitor ţăranilor veniţi să-şi exprime nemulţumirea cu prilejul paradei organizate în cinstea monarhului: „În lături, sărăcie, să treacă paradia!”
Aglomeraţia din trenuri, nesiguranţa şi condiţiile grele în care se circula pe calea ferată nu scapă ochiului caricaturistului Mantu. În lucrarea „În trenul de plăcere Bucureşti-Sinaia” (Nr. 13/1901), compoziţie inspirată după „Compartimentul de clasa a III-a” a lui Honoré Daumier, artistul înfăţişează interiorul unui vagon de clasa a III-a pe peretele căruia, la intrare, stă scris 37 de locuri, dar în care domneşte o zăpuşeală şi o înghesuială de nedescris. Printre personajele caricaturii se află şi I.L. Caragiale. Mergea probabil să-şi vadă soţia şi pe cei doi copii, Luki şi Ţuşchi (Luca şi Ecaterina), pe care nu-i plăcea să-i ţină în timpul verii în Bucureşti. Scriitorul este surprins în prim-plan, în dreapta, între două persoane de sex opus, foarte corpolente, care aproape că-l sufocă. Într-o altă lucrare, „Siguranţa pe C.F.R.” (Nr. 25/1901), la întrebarea unui călător „Domnule, eu iau bilete, dar îmi garantezi că nu deraiază trenul?”, casierul îi răspunde: „Ma parol, d'honneur, domunule, conduce domnul ministru Ionel”.
Nici lumea presei nu scapă ochiului ager al caricaturistului. Disperarea reporterului Caracudi că nu găseşte nici o ştire de senzaţie pentru ziar îl conduce la luarea deciziei de a-şi înscena propria moarte prin spânzurare. Confraţii şi simpatizanţii aleargă şi-i taie funia, rămânând ca el să relateze în ziarul de a doua zi despre senzaţionala-i sinucidere („O sinucidere senzzaţională”, Nr. 18/1901). Un alt reporter, tot gândind la ce o să scrie, adoarme visând scene de groază: deraieri de trenuri, incendii, dueluri, violuri, bărbaţi spânzuraţi, moartea năpustindu-se cu coasa asupra sa („Frumosul vis dintr-o noapte de vară al unui reporter român”, Nr. 15/1901).
Cum Caragiale l-a ironizat în dese rânduri şi nu l-a putut suporta pe Alexandru Macedonski pentru aroganţa sa, pentru tendinţele moderniste manifestate în poezie (el introdusese în „Moftul român” rubrica „Parnasul Român” în care antologa poezii simboliste, cu preponderenţă din producţia acestuia), N. Mantu, în ton cu directorul revistei, publică un portret-caricatură intitulat „Poetul simbolist improvizând pe harfa lui măiastră o odă macabră”, înfăţiţând un personaj cu un trup scheletic, încovoiat, cu un cilindru pe cap, alături de colecţia revistei „Literatorul” şi cu un clondir (Nr. 37/1893). Alte caricaturi publicate în seria a doua vizează justiţia („Tribunalul din Chişinău”, Nr. 21/1901), aşa-zisa „lume bună” a Bucureştiului („Seara în capitală - Promenadă sentimentală”, Nr.19/1901; „La grădină”, Nr. 19/1901; „După dejun”, Nr. 22/1901; „La vitrină”, Nr. 23/1901)), iubirile cumpărate pe bani („Revenind din Franzesbad”, Nr. 21/1901), atmosfera penitenciarului („La Văcăreşti”, Nr. 31/1901), aspecte ale capitalei („Cişmigiul - singurul loc de petreceri convenabile pentru bucureşteni”, Nr. 12/1901; „Petreceri populare - La Dulapul Regal”, Nr. 3/1901; „La luminăţie toată lumea este mulţumită”, Nr. 7/1901).
Atacând cele mai diverse straturi ale societăţii, Mantu se apropie din acest punct de vedere de Caragiale, care l-a preţuit şi de a cărui prietenie s-a bucurat. Numai că unul opera cu mijloacel umorului zdrobitor oferit de cuvânt, iar celălălt cu mijloacele graficii. Ca şi Caragiale, Mantu manifestă simpatie pentru ţărani, ia apărarea celor flămânzi, lipsiţi de drepturile cele mai elementare. El se apleacă asupra lor cu compasiune şi înţelegere. În lucrarea „Solicitudine pentru ţărănime” (Nr. 14/1901), în prim-plan apare un ţăran desculţ, cu hainele rupte, în faţa căruia stă o femeie cu un copil în braţe şi alţi doi în dreapta sa, în picioare. Interiorul casei dezvăluie o sărăcie lucie. La întrebarea femeii „Adus-ai mălai, bărbate? că leşinaţii ăştia de copii nu mai pot de foame”, acesta îi răspunde, arătându-i medaliile de pe piept: „Ce mălai, bre, muiere! Uite mai bine colea şi te bucură! Uite ce dicoraţii mi-a dat alde dom' Kalindroiu!” Starea ostaşilor din armată, mizeria în care ei se zbăteau sunt surprinse în compoziţia „În concediu” (Nr. 23/1901), ce prezintă un oştean îmbrăcat într-o uniformă demnă de plâns. Întrebat de soţie de ce este aşa de „hărtănit”, bărbatul îi răspunde: „Asta-i uniformă după bugetul cel nou, Mitrano”.
Ceea ce se remarcă din punct de vedere artistic la grafica satirică publicată de Mantu în paginile „Moftului român” este că ea, mai ales în lucrările din seria a doua a publicaţiei, apare mai elaborată, compoziţiile au claritate, precizie, concizie, incisivitate. Mijloacele folosite nu privesc atât deformările şi exagerările formelor, schimbarea raporturilor dintre părţile trupului personajelor, cât mai ales preocuparea pentru surprinderea specificului unor tipologii, pătrunderea în psihologia personajelor, găsirea acelor elemente plastice care să contureze cât mai sugestiv cadrul de desfăşurare a acţiunii. Chiar şi fără legendele sau textele ce le însoţesc, ele se susţin singure. Linia este mai tăioasă şi valorată, desenul este mai viguros, ceea ce reprezintă un pas înainte pentru perioada când el, la München, va veni în contact cu grafica satirică a lui Lascăr Vorel sau a unor desenatori ca Bruno Paul, Thomas Theodor Heine şi Olaf Gulbransson care colaborau la revistele satirice „Simplizissimus” şi „Jügend”. De altfel şi semnătura lui Mantu va fi întâlnită în anii cât a studiat în capitala Bavariei în revista „Der Komet”, după cum va fi întâlnită şi în paginile unor publicaţii din ţară la care colaborase până la plecarea la München.
CORNELIU STOICA
.gif)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu