Radu Cleţiu printre massai

Kibera Slum nu apare ca existând în statisticile oficiale ale Kenyei, cu toate că slumul s-a dezvoltat în câţiva zeci de ani; există oameni maturi care au la rândul lor copii care s-au născut şi crescut acolo. Populaţia masată pe un teritoriu restrâns se apropie de un milion de locuitori. Condiţiile de trai sunt extrem de grele. Cu toate acestea zilnic populaţia care se adaugă prin cei noi veniţi este în medie de 500 de persoane.

Clădirea şcolii care duminica devine biserică, este o construcţie simplă din pari de lemn, acoperiţi cu tablă ondulata cam de 50 metri pătraţi asemănătoare unui cort. Nu are geamuri şi nici pod, doar o porţiune de plastic transparent în acoperis şi o uşă compactă de lemn. Construită iniţial fără fundaţie, are acum un brâu de pietre de jur împrejur pe afară şi un strat de ciment peste pământul bătut din interior. Băncuţe de lemn servesc atât serviciului religios cât şi şcolii, oricum elevii nu au caiete şi scriu direct pe o mica tablă de lemn.

Voluntarii şi învăţatorii care se ocupă de copii primesc de la părinţi o mică sumă de bani, cam 3 dolari pe lună per copil, dar numărul copiilor care sunt primiţi la şcoală e de două ori mai mare decât a celor care pot plăti acea sumă.

De două ori pe săptămână biserica reuşeşte să le asigure o masă de orez şi mazare elevilor, pentru unii aceasta fiind aproape unica sursă de hrană.

Şcolile guvernamentale au acelaşi sistem. Copiii vin de la ora 6 în şcoală şi pleacă pe la 17, dar acolo primesc mâncare zilnic, tot cam acelaşi meniu, dar sunt foarte dependenţi de şcoala care îi hrăneşte. În luna august au o lună vacanţă, dar ei tot în uniforme şi în curtea şcolii stau, oricum e locul cel mai curat şi mai sigur pe care îl pot găsi. Copiii din Slum nu au acces la şcolile guvernamentale pentru că nu apar oficial în acte ca locuitori ai acelei zone.

Familia care trăieşte în slum, de obicei e compusă din mama care are grijă, în medie, de 5 copii, tatăl fiind un călător continuu şi de obicei e poligam, are în Slum două sau trei familii sau dacă nu, are o familie şi mai multe amante. De obicei nu stă pe acasă.

Bărbaţii creştini din biserică sunt buni familişti şi sunt categorici împotriva alcoolului. Procentul lor e însă extrem de mic, aproximativ 30 la sută din membrii bisericii.

Casa în care locuieşte mama cu copiii este extrem de neîncăpătoare, când tatăl vine noaptea acasă, copiii dorm în praful de afară, uliţele nu sunt mai late de un metru şi jumătate, şi de obicei pe mijloc este un şanţ care colectează apa murdară şi dejecţiile. De obicei o casă nu este mai mare decât o bucătărie de vară din România. Nu are geamuri. Pereţii laterali sunt din nuiele şi pământ, iar acoperişul din tablă ondulată. Spaţiul este împărţit de un cearşaf în spatele căruia este patul foarte mic şi el, ceea ce ramane este cam 6 -7 metri pătraţi unde este o măsuţă şi loc pentru 2 -3 scăunele. Gătitul se face pe nişte sobiţe asemenea unor oale în care se pune cărbune de lemn. Singura oala de gătit este un ceaun de aluminiu care se aşează deasupra sobiţei care răspândeşte fumul în casa , dacă nu se poate găti afară. De obicei nu există curte sau dacă există, este o curte de trecere prin care oricine are acces.

De admirat este ca tot timpul pe sfori vezi atârnate haine spălate, se usucă la fel de repede cum se murdăresc din cauza prafului roşu de peste tot. De fapt, cred că sforile de rufe sunt înlocuitor pentru dulapul de haine.

Locuitorii din Slum sunt mulţumiţi de căsuţele lor şi nici nu şi-ar dori altele mai mari pentru că în cultura lor, dacă ai spaţiu care pare excedentar te poţi trezi cu orice neam din savană că vine şi se aşează în casa ta. Chiar şi în aşa căsuţe, câte odată, trăiesc două familii, iar în mod frecvent au musafiri.

Pentru ei este o mare cinste să intri în casa lor să te servească cu mâncare sau ceai cu lapte şi să te rogi pentru ei.

De obicei după ce ai reuşit să înghiţi câteva bucăţi de Ugali, mămăliga lor tradiţională şi să bei ceaiul cu lapte eşti invitat să te rogi pentru gazda care atunci îţi mărturiseşte că e HIV pozitiv sau are malarie, dizenterie sau te miri ce altceva.

Cea mai mare cinste ţi se face atunci când eşti invitat să mănânci peşte. Ai noroc dacă se găteşte peşte uscat, dacă este catalogat ca proaspăt ai ocazia să-l vezi pe uliţă la vânzător cum stă şi putrezeşte la soare, cleios şi urât mirositor. Cel uscat este de regula atât de mărunt ca tăieţeii pentru supă, doar că fiecare are ochişori negri ca nişte mici boabe de mac, de fapt seamăna cu mâncarea de tăieţei cu mac.

Kibera Slum este străbatut de o albie a unui pârâu care nu are izvoare. În timpul ploilor acest şanţ drenează terenul, dar aproape tot timpul ceva vâscos se scurge pe acea albie, este apa folosită pe care o aruncă femeile şi scurgerea de la toaletele comune. Pe marginile acestui simulacru de pârâu se lăfăie în nămol câte o scroafă costelivă , capre sar bucuroase urmate de mici ieduţi cafenii, iar din loc în loc pot fi văzute şi câteva raţe barbotând nămolul cu ciocuri încleiate.

Există administratori ai terenului din Kibera, se pare că au concesionat terenul pe o perioadă de 90 de ani, locuitorii sunt cam neliniştiţi că va expira termenul şi poate statul va revendica terenul şi-l va curăţi de case, aceşti administratori colectează chiria pe locuinţă şi reuşesc să aducă fire de curent electric în unele case. Tot ei administrează toaletele.

Un lucru ciudat este că vezi lacăte doar pe toalete, nu şi pe case sau chioşcuri. Cele de pe uliţa principală costă câţiva bănuţi pentru utilizare. Oricum este o aventură să te apropii de acele cabine, dar nimeni nu are curajul, nici măcar beţivii să nu folosească acele locuri şi să se rezeme de un stâlp sau colţ de casă.

Punga de plastic este omniprezentă în Kibera. E folosită ca jucărie pentru copii pe post de balon sau minge, precum şi pe post de oală de noapte, aşa numitele flying toilets care după folosire sunt aruncate pe acoperişurile caselor. Iniţial par greutăţi puse special împotriva vântului, asemenea caselor tradiţionale din Bavaria, dar o cercetare mai atentă te lămureşte olfactiv.

Locuitorii Slumului sunt mândri de ceea ce şi-au creat în spaţiul lor citadin. O monstruoasă copie caricaturală a capitalei care îşi înal ţă nepăsătoare clădirile cu zeci de etaje cu semeţie deasupra acestei Văi a plângerii. Poţi întâlni în Kibera hoteluri, aproape fiecare proprietar e gata să-şi închirieze patul, există la fiecare colţ o tablă cu ofertă de închiriere a patului cu un sfert de dolar pe noapte. Din loc în loc apare câte o reclama la câte o agenţie imobiliară, o casă standard în Kibera costă ca să o construieşti cam 25 de dolari şi în 3 zile e gata. Saloane de înfrumuseţare sunt la fiecare colţ de stradă. Panouri de lemn pe care sunt pictate chipuri ce ar dori să fie încântătoare te şochează cu slogane pompoase.

Am întalnit în zona numită Olympic, o construcţie asemenea unui depozit de cartofi din tabla ondulată, fără geamuri,care avea pictată de o parte şi de alta a uşii câte o siluetă de bărbat şi femeie , care, foloseau - el o halteră, ea -o coardă care seamănă cu un lanţ de ocnaş, deasupra cărora scria Fitness center.

De asemenea există firme cu denumiri fanteziste care se autodefinesc Restaurante....unde se servesc ouă fierte şi porumb pe grătar, chiar şi cinematograf unde rulează filme pe laptop.

Nu e de mirare că povestind despre toate acestea neamurilor din junglă, stima pentru ei creşte şi-i aduce şi pe aceştia să guste din beneficiile civilizaţiei reduse caricatural.

Există şi o mică manufactură de confecţionare a suvenirurilor africane, printre care poţi găsi brăţări şi brelocuri din mărgele cu texte care să-ţi amintească de Kibera Slum....Doamne fereşte - Kibera slum forever.

La fel ca în cazul închisorii de tineri pe care am vizitat-o,unde capelanul se scuza că de data aceea nu avem ocazia să vedem decât în jur de o sută de deţinuţi, dar era încrezator ca în sezonul cald numarul lor se va tripla.

La un moment dat Kibera este secţionată pe la mijlocul unui deal, paralel cu albia pârâului de calea ferata a trenului care traversează Nairobi. Încet-încet vagoanele se strecoară printre mormanele de gunoaie în care procentul pungilor de plastic este covârşitor.Linia ferata aduce cu sine şi un beneficiu major, acea zonă este iluminată noaptea ca un stadion de fotbal în nocturna.

Aceasta facilitate a dezvoltat o mică industrie în acel loc. La ecuator noaptea vine brusc la ora 7 seara şi nu se lumineaza decât în ziua următoare la 7 dimineaţa, aşa ca ă manufactura de prelucrare a oaselor foloseşte lumina artificială pentru o muncă migaloasă care începe cu cioplirea coastelor de vită cu maceta, apoi prelucrarea cu piatra abrazivă, apoi acoperirea cu ceară şi vopsirea cu negru a amuletelor. Muncitorii stau direct pe pământ şi cu degete tăbăcite de răni cicatrizate, şlefuiesc obiecte artizanale pe care câţiva întreprinzători le oferă la vânzare cu preţuri ce pot scade la jumătate şi chiar mai mult,când sesizează că pot pierde muşterii. În acel loc am vazut singurii barbaţi muncind.

De obicei bărbaţii Kiberei sunt cei ce se ocupă cu negoţul, iar femeile şi copii cu munca.

Cărând greutăţi impresionante pe creştet, femeile asigură materia prima celor care stau tolăniţi pe bănci, interesant dispuse perpendicular faţă de faţada chioşcurilor şi vând cărbune de lemn, în mici găletuşe de plastic care, cândva, au conţinut vopsea de zugrăvit.

În tot acest turn Babel, Şcoala şi Biserica Tumaini care în limba Kiswahili înseamnă Speranţă, răspândeşte o rază de speranţă şi normalitate. Cu toate că sunt parte a Kiberei, membrii bisericii încearcă să investească în educaţia lor şi a copiilor. Aproape toţi ştiu să citească şi au o buna înţelegere a realităţilor şi politicii păguboase a guvernului corupt a căror victime sunt.

E foarte dificil să faci fotografii în Slum deoarece oamenii devin foarte violenţi, considerând că le este furat sufletul daca îi fotografiezi. Oricum, imaginile şocante se imprimă pe retina oricărui cutezător care traversează Slumul.

Pe parcursul acestei misiuni am realizat şi multe lucrări de grafică pe care le voi expune în momentul în care voi face o selecţie a acestora.

Radu Cleţiu