Vernisaje europene

luni, 28 septembrie 2009


miercuri 30 septembrie, ora 19.00
Galeria "Parlando" Hotel Restaurant din Oerlinghausen - Bielefeld, Germania
Expoziţia Florian Doru Crihană - "Satirische Idyllen", Colecţia Dieter Burkamp, 80 de lucrări
lansarea albumului "Satirische Idyllen"

joi 1 octombrie, ora 20.00
Foaierul Teatrului "Boechout" din Boechout - Antwerpen, Belgia
Expoziţia Florian Doru Crihană - "Naakte satire", 60 de lucrări
lansarea albumului "Satirische Idyllen"

Mihai Danielescu vs. Financial Crisis

miercuri, 23 septembrie 2009

Criza financiară a fost un subiect predilect pentru concursurile de grafică satirică din ultimul an, ca un fel de mobilizare a curbei descendente spre forma unui zâmbet.
A 3a ediţie a Cyprus International Cartoon Contest, având tema invocată mai sus, a consemnat pentru un veteran al umorului, epigramistul şi caricaturistul ploieştean Mihai Danielescu, o nouă distincţie - menţiunea de onoare, dovedind că şi o criză poate avea prestigiul ei...

Mihai Danielescu
menţiune de onoare
3nd Cyprus International Cartoon Contest
2009

Doru Axinte: desene anti-glonţ

sâmbătă, 19 septembrie 2009

Oraşul sârbesc Kragujevac organizează anual, un concurs internaţional de caricatură, ajuns la ediţia a XVa, pe teme anti-beligerante, ca un omagiu adus victimelor locale din timpul celui de-al doilea război mondial, când câteva sute localnici, în marea lor parte femei, copii şi bătrâni au fost executaţi de către nazişti.
Anul acesta, pe treapta superioară a podiumului s-a aflat caricaturistul tulcean Doru Axinte, premiat cu "The Gold Plague", desenele sale urmând să fie expuse, asimilitate Salonului, pe simezele Muzeului Naţional din Kragujevac, iar în perioada 9-20 noiembrie 2009, la sediul O.N.U. din New York.

Doru Axinte
The Gold Plague
15th Antiwar Cartoon Salon Kragujevac 2009
(Serbia)









Clasici români (XXIV)

vineri, 18 septembrie 2009

[antologie realizată de Julian Pena-Pai]


Eugen Taru

Revista "Urzica" 1968



Decoraţia
(acuarelă, tuş pe hârtie lipită pe carton)
1978



Mărul
(tuş, acuarelă pe hârtie)
1977


Eugen Taru
s-a născut la 22 aprilie 1913 în Craiova. Diplomat al Institutului de arhitectură, promoţia 1936, Bucureşti. Colaborează cu desene, caricaturi, portrete şarjă la principalele publicaţii ale vremii, începând din anul 1930. După 23 august 1944 va publica desene în ziarele "Tânărul muncitor", "Scânteia Tineretului", "Scânteia", "România Liberă" şi va începe o colaborare permanentă cu revista de satiră şi umor "Urzica". Din 1951, devine membru U.A.P., renunţă la activitatea de arhitect şi se va ocupa exclusiv de grafică (caricatură, ilustraţie de carte), luând parte la expoziţii organizate în ţară şi străinătate. Numeroase premii internaţionale la Saloanele de caricatură (Tolentino, Bordighera, Moscova, Berlin). A decedat în anul 1991 la Bucureşti.

Graficianul moralist

miercuri, 16 septembrie 2009


La “Cuptorul cu lemne”, pe B-dul Pache Protopopescu din Bucureşti, a avut loc joia aceasta (13 august, nota Dum-Dum) vernisajul expoziţiei de desene satirice semnate de graficianul Cristian Marcu. Au participat artişti plastici, critici de artă, jurnalişti, admiratori şi pasionaţi de artă. Lucrările vor rămâne pe simeze timp de o lună.


Cu o grafică şi o paletă coloristică specifice desenatorilor virtuozi, lucrările lui Cristian Marcu se inspiră din tarele timpului nostru surprinse obiectiv de luciditatea artistului. Nu este, de aceea, deloc întâmplător că desenatorul şi-a găsit locul firesc în paginile multor publicaţii din ţară şi străinătate. Preocuparea pentru aspectul satiric cotidian şî încercarea de a ajunge până la concluzia cu valoare general umană este cea care i-a ghidat traseul început de la Studioul Cinematografic Animafilm, unde a desenatorul a deprins arta de a sugera, prin desen, mişcarea, pănă în paginile Jurnalului Naţional unde realizează ilustraţii şi desene satirice, şi în prezent.


Cariera lui Cristian Marcu este bogată în premii naţionale şi internaţionale, a organizat numeroase expoziţii personale şi de grup, dând dovadă de o creativitate prolifică. Din 1984, când a obţinut Marele Premiu la Costineşti şi premii speciale la Tg. Mureş, Vaslui, Focşani, Galaţi şi până în 2002, când la Daejon (Coreea de Sud), a obţinut Premiul Special, Cristina Marcu a fost incununat cu nu mai puţin de 60 de distincţii. Este de amintit “Premiul de Excelenţă” obţinut la Tokyo (Japonia), în 1987, Marele Premiu de la Amstelveen (Olanda), în 1993, sau “Premiul 1" ,la Istanbul (Turcia), în 1995. Lucrările sale se află în colecţii private din ţară şi din străinătate, iar recunoaşterea internaţională a devenit şi mai evidentă când cel mai important site de grafică satirică, “Iran Cartoon”, l-a inclus în spaţiul rezervat celor mai importanţi artişti străini, prezentând două pagini permanente cu lucrările sale.


Fiu al oraşului Huşi, Cristian Marcu este iniţiatorul şi organizatorul “Festivalului de grafică satirică Damigenius”, care are loc în fiecare toamnă, de cincisprezece ani, la Galeria “PrimART”, în frumosul târg dintre vii.
Referindu-se la artist ca la “o personalitate proeminent` a desenului satiric românesc” criticul Ion Truică remarca “viziunea sa fantastică cu ecouri de suprarealism” şi “bogăţia de idei vizuale” care “sugerează o tensiune neobarocă”.

Eliza Dumitrescu
(text preluat din "Jurnalul de Duminică", nr. 7/23 august 2009)

Camil Ressu - grafician satiric

luni, 14 septembrie 2009


Pictorul Camil Ressu (n. 26 ianuarie 1880, Galaţi – m. 1 aprilie 1962, Bucureşti) a fost remarcat pentru calităţile sale de bun desenator încă de pe băncile şcolii. În 1905, la vârsta de 15 ani, pe când era elev la Liceul „Vasile Alecsandri” din Galaţi, participând la un concurs de desen organizat la Bucureşti de „Tinerimea română”, a obţinut premiul I. Un an mai târziu, la 4 martie, adolescentul trăieşte drama pierderii tatălui său, magistratul Constantin Ressu, fost primar al Galaţiului în patru rânduri (noiembrie 1886-martie 1887; iulie 1888-septembrie 1890; septembrie 1890-februarie 1891; septembrie 1894-octombrie 1895), bărbat care şi-a adus din plin contribuţia la dezvoltarea economică şi social-culturală a cetăţii dunărene. Ultimul an de studiu îl face la Liceul „Sf. Sava” din Bucureşti, după care în 1897 se înscrie la Şcoala de Belle Arte, unde frecventează atelierul pictorului Gh. Dem. Mirea. În 1899, urmându-şi familia la Iaşi, îşi continuă studiile la Şcoala de Arte Frumoase de aici, pe care o absolvă în 1902 cu medalia de argint. Pentru desăvârşirea studiilor merge la Academia Regală de Arte Frumoase din München. Mediul bavarez nu-l satisface însă şi în ciuda insistenţele concitadinului său Nicolae Mantu, care studia pictura animalieră cu profesorul Heinrich von Zügel, părăseşte la scurt timp capitala Bavariei, îndreptându-se spre Paris. Aici frecventează atelierul lui Jean Paul Laureans de la Academia Julian. În 1905 va primi un ajutor financiar de 1000 de lei din partea Primăriei oraşului Galaţi pentru continuarea studiilor. Revine în ţară pe la jumătatea anului 1907 şi se stabileşte la Bucureşti. Este o perioadă când în viaţa artistică a României se manifestă un interes deosebit pentru problematica socială. Pentru a-şi câştiga existenţa, la recomandarea poetului Ion Minulescu, începe să colaboreze cu desene satirice la revista umoristică „Furnica”, înfiinţată în 1904 de George Ranetti şi N.D. Ţăranu. Îşi extinde mai apoi colaborările la „Adevărul” lui Constantin Mille, „Viitorul”, „Acţiunea”, „Revista celorlalţi”, editată de Ion Minulescu, „Nea Ghiţă”, „Viaţa socială”, „Seara”, „Facla” lui N.D. Cocea. „Cronica” lui Tudor Arghezi. Până prin 1915, la aceste publicaţii, Camil Ressu desfăşoară o bogată activitate de grafician satiric, fiind prezent în paginile lor cu portrete-şarjă, caricaturi şi desene satirice.


Pictorul Iosif Iser

(portret de C. Ressu)


Ca şi Nicolae Mantu, Nicolae Vermont, Iosif Iser, Nicolae Tonitza, Francisc Şirato, Ary Murnu, Ion Bărbulescu B’Arg, Ressu este atras de tematica socială, de realităţile României începutului de secol XX. Ecoul răscoalelor ţărăneşti, abia înăbuşite, frământările sociale, sărăcia în care se zbăteau cei mulţi, îl determină nu numai să se inspire din momentele principale ale istoriei poporului român, de a le interpreta cu mijloace plastice proprii, dar ca artist-cetăţean, prin creaţia sa, ia atitudine faţă de tarele societăţii, îşi spune cuvânul asupra situaţiilor şi contradicţiilor existente în acel timp în ţară. Prin grafica sa de presă, alături de artiştii enumeraţi, Camil Ressu îşi aduce din plin contribuţia la evoluţia graficii satirice din ţara noastră, aceştia, cultivând acest gen al artei, nemailimitându-se doar la deformări şi exagerări ale formelor, ci surprinzând specificul unor tipologii umane, pătrunderea în psihologia personajelor, găsirea unor elemente plastice care să configureze cât mai sugestiv cadrul de desfăşurare a acţiunii.


Ion Minulescu

("Viitorul, 19 martie 1908)


Multe desene ale lui Camil Ressu reprezintă portrete ale unor cunoscuţi oameni politici ai vremii, precum şi ale unor personalităţi cultural-artistice. Din punct de vedere al reprezentării plastice, ele se află, aşa cum sublinia criticul de artă Doina Schobel, „la graniţa dintre şarja amicală şi caricatură, relevând acuitatea observaţiei artistului, spiritul său pătrunzător şi adesea necruţător în surprinderea caracterului şi sublinierea nervului dinamizator al unei fizionomii” (Doina Schobel, Catalogul expoziţiei retrospective Camil Ressu, Muzeul de Artă al Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1981, pag. 81). În rândul acestora am aminti portretele ce-i înfăţişează pe Ion Minulescu („Viitorul”, 19 martie 1908), Alfons Castaldi („Viitorul”, 25 decembrie 1907), Cecilia Cuţescu Storck („Facla”, 10 mai 1910), Iosif Iser („Facla”, 20 aprilie 1913), Constantin Brâncuşi („Seara”, 28 aprilie 1913), Ion Lahovari („Viitorul”, 19 februarie 1908), Alexandru Marghiloman („Viitorul”, 25 februarie 1908), Tudor Arghezi („Rampa”, 14 octombrie 1912), Ipolit Strâmbu („Viitorul”, 18 februarie 1908) etc. Muzicianul Alfons Castaldi, unul dintre obişnuiţii frecventatori ai cafenelei Terasa Oteteleşanu (personaj şi al celebrului tablou în ulei „Terasa Oteteleşanu”) cu ochii afundaţi în orbitele ascunse sub o frunte osoasă şi părul vâlvoi, are o figură concepută sculptural. Pictoriţa Cecilia Cuţescu Storck îşi sprijină gânditoare capul în mâini. Pictorul Iosif Iser, aflat la vârsta tinereţii, emană siguranţă de sine şi dezvăluie un caracter decis. Ion Lahovari, portretizat pentru rubrica „Tribuna parlamentară” a cotidianului „Viitorul”, este înfăţişat într-o ipostază când discursul său devine acuzator, poziţia corpului aplecat peste tribună, violenţa gestului mâinii întinse spre cei din sală şi expresia feţei fiind evidenţiate prin linii precise, incisive. Colecţionarul Bogdan Piteşti, considerat un „mecena al artelor”, surprins cu mâinile în buzunar, detaşat, are un aer nobil de vădită mândrie. Portretul misterios al lui Ion Minulescu de la rubrica „Scriitorii noştri” („Viitorul”) este însoţit de textul: „Talentatul poet şi directorul unei noi reviste literare care va apărea zilele acestea sub titlul «Revista celorlalţi»”. Din seria desenelor publicate între 1912-1914 în „Seara” se remarcă portretele sculptorilor Dimitrie Paciurea şi Constantin Brâncuşi, al pictorului Nicolae Dărăscu sau al poetului George Bacovia, „toate realizate în trăsături cât mai particulare, ce scot în evidenţă darul de a sintetiza şi surprinde caracterul expresiilor” (Gheorghe Cosma, Camil Ressu, Editura Meridiane, Bucureşti, 1967, pag. 43). Pe unele dintre aceste portrete apărute în presă, artistul le va relua în anii următori în alte variante ce se păstrează astăzi la Cabinetul de stampe al Academiei Române şi al Muzeului de Artă Naţională din Bucureşti sau le va folosi pentru portretele în ulei.


Justiţia ambulantă

("Furnica", 31 ian. 1908)


Grafica social-politică publicată în revistele şi ziarele amintite vizează aspecte dintre cele mai diferite ale societăţii timpului său. Sunt satirizaţi parlamentarii, guvernanţii, regele, reprezentanţii justiţiei şi partidelor politice. Sunt demascate mizeria în care se zbătea ţărănimea şi represaliile sângeroase ale Răscoalei de la 1907, farsele electorale, corupţia etc. O caricatură ce-l înfăţişează pe Dimitrie A. Sturdza călare pe o mârţoagă de cal, pregătit pentru a fi încununat cu lauri, are următoarea legendă: „ Eroul ziarului Adiver - de la Bistriţa, în Transilvania, unde nici măcar n-a pus piciorul eroul conferinţelor de la Haga, unde ţin-te creangă că te rupi! – a fost proclamat membru pacificator al lumii … nu însă şi al ţărişoarei lui; fost şi poate – viitor ministru de război … civil” („Don Mititză de las Sturzos”, în „Furnica”, 11 octombrie 1907). „Justiţia ambulantă” înfiinţată de ministrul justiţiei Toma Stelian este înfăţişată într-o compoziţie savuroasă, construită pe contraste puternice, cu personaje ce stârnesc hazul. Textul ce-o însoţeşte vine să întărească reprezentarea imagistică: „Prin noua sa lege d. Toma Stelian, ministru de justiţie, înfiinţează o clasă de judecători ambulanţi obligaţi să meargă din sat în sat spre a judeca procesele dintre ţărani. La o parte, oameni buni, c-a venit justiţia vagabondă! … numai 30 de bani … timbru şi oricine-i poate vorbi” („Furnica”, 31 ianuarie 1908). Sentimentele antidinastice ale artistului, care se face o portavoce a celor oprimaţi, sunt exprimate în „Călătoria regelui” („Adevărul”, 8 mai 1908), „Pregătiri pentru sezonul politic din toamnă” („Furnica”, 18 septembrie 1908), ca şi în „Întrebare indiscretă” („Adevărul”, 8 aprilie 1909). Trecerea socialiştilor la liberali, aşa cunoscuta „trădare a generoşilor”, face obiectul compoziţiei „Zece ani de la desfiinţarea socialiştilor!” („Adevărul”, 16 februarie 1909). Textul însoţitor este construit sub forma unui succint dialog: „Ţăranul – am fost socialist şi uite-mă’s ce am ajuns! Generosul – şi eu am fost un pârlit de socialist şi uite-mă’s ce am ajuns”. Lucrarea ce-l are ca personaj central pe Frantz Iosif, încadrat de două tinere fete, este însoţită de următoarea legendă: „Frantz Iosif (giugiulind Bosnia şi Herţegovina): V-am crescut mari şi frumoase. E timpul acum să fiţi ale mele” („Amor senil”, „Adevărul, 30 octombrie 1908).


Un dar al ţărănimii

("Adevărul", 8 ianuarie 1909)


Drama supravieţuitorilor răscoalelor de la 1907 este surprinsă în compoziţiile satirice „Bugetul şi ţărănimea” („Adevărul”, 21 martie 1909), „Naţionalistul român” („Facla”, 16 februarie 1910), „Excedentul bugetar” („Adevărul”, 13 decembrie 1908) sau în „Un dar al ţărănimii” („Adevărul”, 8 ianuarie 1909). Sunt imagini cutremurătoare, care îi acuză pe cârmuitorii, politicienii şi bogătaşii vremii şi provoacă compasiune pentru cei aflaţi în suferinţă şi lipsuri. „Naţionalistul român” declară că îşi „lucrează moşiile numai cu ţărani români”. În timp ce el este un burtă-verde mătăhălos, care nu-şi mai încape în piele, doi ţărani piperniciţi se opintesc trăgând într-un jug în locul boilor. O ţărancă sărmană, cu doi copii lângă ea, îi oferă proprietarului moşiei în dar un craniu, probabil al soţului ucis la 1907. Textul ce însoţeşte compoziţia „Excedentul bugetar” este pe măsura imaginii de plâns a ţăranului din imagine: „Situaţia ţării e splendidă: avem un excedent de 60 milioane şi o ţărănime … în piele şi oase!”. Primul ministru priveşte cum un jandarm îl zdrobeşte cu patul armei pe un ţăran trântit la pământ, în timp ce în centrul imagini stă scris „Bugetul 1909-1910.


În ajunul alegerilor

("Nea Ghiţă", 14 decembrie 1908)


Desigur, şi alte lucrări de grafică satirică ale lui Camil Ressu merită să fie comentate. Ne-am oprit doar la câteva. Dincolo de subiectul abordat, aceste lucrări reţin nu numai prin conţinutul lor, ci mai ales prin soluţiile plastice folosite de artist. Excelent desenator, fapt dovedit şi de creaţia sa picturală, Camil Ressu se opreşte în compoziţiile sale asupra elementelor esenţiale. El ajunge la expresivitate prin simplificare, prin înlăturarea a tot ce este de prisos, prin înscrierea în spaţiu a unor contururi viguroase, ferme. Jocurilor şi ţesăturilor de linii le alătură de cele mai multe ori pata neagră răspândită în mase compacte, care sporeşte contrastul imaginilor şi dimpreună cu albul suportului le conferă acestora expresivitate. Preocupările pentru o creaţie inspirată din realitate, din componenta gravă a vieţii, vor fi continuate de Ressu cu şi mai multă forţă în pictura sa, unde a ajuns la o viziune sobră, sintetică, lăsându-ne moştenire o operă durabilă, monumentală, de o incontestabilă originalitate, care se înscrie în concertul valorilor artistice universale.


Corneliu STOICA


Pe plajă cu Pena-Pai

sâmbătă, 12 septembrie 2009

Odessa, un oraş de la malul Mării Negre, se face remarcat printr-o idee din care ar trebui să se inspire şi cei care cheltuiesc bani fără cap pentru a promova "land of noise".
International Cartoon Contest Odessa 2009, având ca tematică, evident, "Turism şi călătorii", este un pivot de marketing prin care se promovează un oraş ce doreşte să-şi revigoreze blazonul turistic. Cu un buget ce-ar putea egala achiziţia unei poşete Hermes, se poate aplica şi în România această simplă idee ludică, atractivă & măiestrită, prin care o emblemă estetică ar potenţa o gloabă economică.

Podiumul concursului de la Odessa nu a ocolit caricatura românească, caricaturistul ploieştean Iulian Pena-Pai obţinând Premiul al II-lea, cu un desen dominat de o idee solară, la propriu şi figurat.

Iulian Pena-Pai
Premiul II
International Cartoon Contest
Odessa 2009
(Ucraina)

INTERNATIONAL CARTOON CONTEST, Brăila 2009

vineri, 11 septembrie 2009

BRAILA COUNTY COUNCIL
THE COUNTY CENTER FOR PRESERVATION AND PROMOTION OF
TRADITIONAL CULTURE BRAILA


INTERNATIONAL CARTOON CONTEST
4th edition 2009

REGULATION

Contest: open to all cartoonists.
Theme: FREE
Entries: max. 5.
The works must be accompanied by the author's biography.
Size: A4 (210 x 297 mm) - A3 (297 x 420 mm)
Technique: free
Deadline: November 13th, 2009
Prizes:
Great Prize –1500 €;
First Prize – 1000 €;
Second Prize – 800 €;
Third Prize – 500 €;
3 Special Prizes – 3 x 300 € (each)
Members of jury:
Tudor Octavian – art critic
Doru Bosiok (Serbia) - cartooist
Mihai Stănescu – cartoonist
Leonte Năstase – cartoonist
Costel Pătraşcan -- cartoonist
Exhibition: December 4th, 2009

Catalogue: each selected artist will receive a copy

Remark: the works will not be returned, they will remain the property of The County Center for Preservation and Promotion of Traditional Culture Braila
The works should be sent to:
The County Center for Preservation and Promotion of Traditional Culture Braila
Piata Traian no. 2
810153
Braila
Romania


Contact details: centrul_creatie@portal-braila.ro
costel_patrascan@yahoo.co.uk
maria.puscaciu@yahoo.com

Radu Cleţiu printre massai

miercuri, 9 septembrie 2009


Kibera Slum nu apare ca existând în statisticile oficiale ale Kenyei, cu toate că slumul s-a dezvoltat în câţiva zeci de ani; există oameni maturi care au la rândul lor copii care s-au născut şi crescut acolo. Populaţia masată pe un teritoriu restrâns se apropie de un milion de locuitori. Condiţiile de trai sunt extrem de grele. Cu toate acestea zilnic populaţia care se adaugă prin cei noi veniţi este în medie de 500 de persoane.

Clădirea şcolii care duminica devine biserică, este o construcţie simplă din pari de lemn, acoperiţi cu tablă ondulata cam de 50 metri pătraţi asemănătoare unui cort. Nu are geamuri şi nici pod, doar o porţiune de plastic transparent în acoperis şi o uşă compactă de lemn. Construită iniţial fără fundaţie, are acum un brâu de pietre de jur împrejur pe afară şi un strat de ciment peste pământul bătut din interior. Băncuţe de lemn servesc atât serviciului religios cât şi şcolii, oricum elevii nu au caiete şi scriu direct pe o mica tablă de lemn.

Voluntarii şi învăţatorii care se ocupă de copii primesc de la părinţi o mică sumă de bani, cam 3 dolari pe lună per copil, dar numărul copiilor care sunt primiţi la şcoală e de două ori mai mare decât a celor care pot plăti acea sumă.

De două ori pe săptămână biserica reuşeşte să le asigure o masă de orez şi mazare elevilor, pentru unii aceasta fiind aproape unica sursă de hrană.

Şcolile guvernamentale au acelaşi sistem. Copiii vin de la ora 6 în şcoală şi pleacă pe la 17, dar acolo primesc mâncare zilnic, tot cam acelaşi meniu, dar sunt foarte dependenţi de şcoala care îi hrăneşte. În luna august au o lună vacanţă, dar ei tot în uniforme şi în curtea şcolii stau, oricum e locul cel mai curat şi mai sigur pe care îl pot găsi. Copiii din Slum nu au acces la şcolile guvernamentale pentru că nu apar oficial în acte ca locuitori ai acelei zone.

Familia care trăieşte în slum, de obicei e compusă din mama care are grijă, în medie, de 5 copii, tatăl fiind un călător continuu şi de obicei e poligam, are în Slum două sau trei familii sau dacă nu, are o familie şi mai multe amante. De obicei nu stă pe acasă.

Bărbaţii creştini din biserică sunt buni familişti şi sunt categorici împotriva alcoolului. Procentul lor e însă extrem de mic, aproximativ 30 la sută din membrii bisericii.

Casa în care locuieşte mama cu copiii este extrem de neîncăpătoare, când tatăl vine noaptea acasă, copiii dorm în praful de afară, uliţele nu sunt mai late de un metru şi jumătate, şi de obicei pe mijloc este un şanţ care colectează apa murdară şi dejecţiile. De obicei o casă nu este mai mare decât o bucătărie de vară din România. Nu are geamuri. Pereţii laterali sunt din nuiele şi pământ, iar acoperişul din tablă ondulată. Spaţiul este împărţit de un cearşaf în spatele căruia este patul foarte mic şi el, ceea ce ramane este cam 6 -7 metri pătraţi unde este o măsuţă şi loc pentru 2 -3 scăunele. Gătitul se face pe nişte sobiţe asemenea unor oale în care se pune cărbune de lemn. Singura oala de gătit este un ceaun de aluminiu care se aşează deasupra sobiţei care răspândeşte fumul în casa , dacă nu se poate găti afară. De obicei nu există curte sau dacă există, este o curte de trecere prin care oricine are acces.

De admirat este ca tot timpul pe sfori vezi atârnate haine spălate, se usucă la fel de repede cum se murdăresc din cauza prafului roşu de peste tot. De fapt, cred că sforile de rufe sunt înlocuitor pentru dulapul de haine.

Locuitorii din Slum sunt mulţumiţi de căsuţele lor şi nici nu şi-ar dori altele mai mari pentru că în cultura lor, dacă ai spaţiu care pare excedentar te poţi trezi cu orice neam din savană că vine şi se aşează în casa ta. Chiar şi în aşa căsuţe, câte odată, trăiesc două familii, iar în mod frecvent au musafiri.

Pentru ei este o mare cinste să intri în casa lor să te servească cu mâncare sau ceai cu lapte şi să te rogi pentru ei.

De obicei după ce ai reuşit să înghiţi câteva bucăţi de Ugali, mămăliga lor tradiţională şi să bei ceaiul cu lapte eşti invitat să te rogi pentru gazda care atunci îţi mărturiseşte că e HIV pozitiv sau are malarie, dizenterie sau te miri ce altceva.

Cea mai mare cinste ţi se face atunci când eşti invitat să mănânci peşte. Ai noroc dacă se găteşte peşte uscat, dacă este catalogat ca proaspăt ai ocazia să-l vezi pe uliţă la vânzător cum stă şi putrezeşte la soare, cleios şi urât mirositor. Cel uscat este de regula atât de mărunt ca tăieţeii pentru supă, doar că fiecare are ochişori negri ca nişte mici boabe de mac, de fapt seamăna cu mâncarea de tăieţei cu mac.


Kibera Slum este străbatut de o albie a unui pârâu care nu are izvoare. În timpul ploilor acest şanţ drenează terenul, dar aproape tot timpul ceva vâscos se scurge pe acea albie, este apa folosită pe care o aruncă femeile şi scurgerea de la toaletele comune. Pe marginile acestui simulacru de pârâu se lăfăie în nămol câte o scroafă costelivă , capre sar bucuroase urmate de mici ieduţi cafenii, iar din loc în loc pot fi văzute şi câteva raţe barbotând nămolul cu ciocuri încleiate.

Există administratori ai terenului din Kibera, se pare că au concesionat terenul pe o perioadă de 90 de ani, locuitorii sunt cam neliniştiţi că va expira termenul şi poate statul va revendica terenul şi-l va curăţi de case, aceşti administratori colectează chiria pe locuinţă şi reuşesc să aducă fire de curent electric în unele case. Tot ei administrează toaletele.

Un lucru ciudat este că vezi lacăte doar pe toalete, nu şi pe case sau chioşcuri. Cele de pe uliţa principală costă câţiva bănuţi pentru utilizare. Oricum este o aventură să te apropii de acele cabine, dar nimeni nu are curajul, nici măcar beţivii să nu folosească acele locuri şi să se rezeme de un stâlp sau colţ de casă.

Punga de plastic este omniprezentă în Kibera. E folosită ca jucărie pentru copii pe post de balon sau minge, precum şi pe post de oală de noapte, aşa numitele flying toilets care după folosire sunt aruncate pe acoperişurile caselor. Iniţial par greutăţi puse special împotriva vântului, asemenea caselor tradiţionale din Bavaria, dar o cercetare mai atentă te lămureşte olfactiv.

Locuitorii Slumului sunt mândri de ceea ce şi-au creat în spaţiul lor citadin. O monstruoasă copie caricaturală a capitalei care îşi înal ţă nepăsătoare clădirile cu zeci de etaje cu semeţie deasupra acestei Văi a plângerii. Poţi întâlni în Kibera hoteluri, aproape fiecare proprietar e gata să-şi închirieze patul, există la fiecare colţ o tablă cu ofertă de închiriere a patului cu un sfert de dolar pe noapte. Din loc în loc apare câte o reclama la câte o agenţie imobiliară, o casă standard în Kibera costă ca să o construieşti cam 25 de dolari şi în 3 zile e gata. Saloane de înfrumuseţare sunt la fiecare colţ de stradă. Panouri de lemn pe care sunt pictate chipuri ce ar dori să fie încântătoare te şochează cu slogane pompoase.

Am întalnit în zona numită Olympic, o construcţie asemenea unui depozit de cartofi din tabla ondulată, fără geamuri,care avea pictată de o parte şi de alta a uşii câte o siluetă de bărbat şi femeie , care, foloseau - el o halteră, ea -o coardă care seamănă cu un lanţ de ocnaş, deasupra cărora scria Fitness center.

De asemenea există firme cu denumiri fanteziste care se autodefinesc Restaurante....unde se servesc ouă fierte şi porumb pe grătar, chiar şi cinematograf unde rulează filme pe laptop.

Nu e de mirare că povestind despre toate acestea neamurilor din junglă, stima pentru ei creşte şi-i aduce şi pe aceştia să guste din beneficiile civilizaţiei reduse caricatural.

Există şi o mică manufactură de confecţionare a suvenirurilor africane, printre care poţi găsi brăţări şi brelocuri din mărgele cu texte care să-ţi amintească de Kibera Slum....Doamne fereşte - Kibera slum forever.

La fel ca în cazul închisorii de tineri pe care am vizitat-o,unde capelanul se scuza că de data aceea nu avem ocazia să vedem decât în jur de o sută de deţinuţi, dar era încrezator ca în sezonul cald numarul lor se va tripla.

La un moment dat Kibera este secţionată pe la mijlocul unui deal, paralel cu albia pârâului de calea ferata a trenului care traversează Nairobi. Încet-încet vagoanele se strecoară printre mormanele de gunoaie în care procentul pungilor de plastic este covârşitor.Linia ferata aduce cu sine şi un beneficiu major, acea zonă este iluminată noaptea ca un stadion de fotbal în nocturna.

Aceasta facilitate a dezvoltat o mică industrie în acel loc. La ecuator noaptea vine brusc la ora 7 seara şi nu se lumineaza decât în ziua următoare la 7 dimineaţa, aşa ca ă manufactura de prelucrare a oaselor foloseşte lumina artificială pentru o muncă migaloasă care începe cu cioplirea coastelor de vită cu maceta, apoi prelucrarea cu piatra abrazivă, apoi acoperirea cu ceară şi vopsirea cu negru a amuletelor. Muncitorii stau direct pe pământ şi cu degete tăbăcite de răni cicatrizate, şlefuiesc obiecte artizanale pe care câţiva întreprinzători le oferă la vânzare cu preţuri ce pot scade la jumătate şi chiar mai mult,când sesizează că pot pierde muşterii. În acel loc am vazut singurii barbaţi muncind.

De obicei bărbaţii Kiberei sunt cei ce se ocupă cu negoţul, iar femeile şi copii cu munca.

Cărând greutăţi impresionante pe creştet, femeile asigură materia prima celor care stau tolăniţi pe bănci, interesant dispuse perpendicular faţă de faţada chioşcurilor şi vând cărbune de lemn, în mici găletuşe de plastic care, cândva, au conţinut vopsea de zugrăvit.

În tot acest turn Babel, Şcoala şi Biserica Tumaini care în limba Kiswahili înseamnă Speranţă, răspândeşte o rază de speranţă şi normalitate. Cu toate că sunt parte a Kiberei, membrii bisericii încearcă să investească în educaţia lor şi a copiilor. Aproape toţi ştiu să citească şi au o buna înţelegere a realităţilor şi politicii păguboase a guvernului corupt a căror victime sunt.

E foarte dificil să faci fotografii în Slum deoarece oamenii devin foarte violenţi, considerând că le este furat sufletul daca îi fotografiezi. Oricum, imaginile şocante se imprimă pe retina oricărui cutezător care traversează Slumul.

Pe parcursul acestei misiuni am realizat şi multe lucrări de grafică pe care le voi expune în momentul în care voi face o selecţie a acestora.


Radu Cleţiu

Foto-cronica expoziţiei "Horia Crişan, Liviu Stănilă, Constantin Gavrilă-GAVCO", Brăila

luni, 7 septembrie 2009




Buletin Informativ - septembrie 2009

sâmbătă, 5 septembrie 2009


Sumar Buletinul Informativ-Colecţia "Crihană" numărul 8/68
august 2009:

- PIM la Mangalia - cronică de vernisaj

- Expoziţia "Polonia vs. Crihană" la Cluj-Napoca

- Salonul naţional de umor Suceava ediţia XX - anunţ de participare

- Expoziţia "Desen satiric" Cristian Marcu la "Cuptorul cu lemne"

- Caricaturişti din Deva la Brăila: Horia Crişan, Liviu Stănilă şi regretatul GAVCO

- Radu Cleţiu în Kenya

- Turul Muzeelor de caricatură: Krems (Austria), Basel (Elveţia), Varşovia (Polonia), Hannover (Germania), Londra, New York, San Francisco, Gabrovo (Bulgaria)

- Iulian Pena-Pai - 100 de apariţii editorial-caricaturale în paginile cotidianului "Telegraful de Prahova"

- Maşinăriile lui Rowland Emett

Zi de Zi: Iulian Pena-Pai ("Telegraful de Prahova")

miercuri, 2 septembrie 2009



Iulian Pena-Pai a debutat în 1973 la Urzica şi de atunci nu şi-a mai dezlipit peniţa de porii hârtiei ziarelor şi revistelor, furnizând alchimii satirice într-o lume a cotidianului efemer. Desenator de forţă, cu impulsuri concurenţiale, Pena-Pai a acumulat un palmares internaţional substanţial, iar cele peste 4.ooo de caricaturi publicate definesc o densitate ludică prin care Iulian Pena-Pai şi-a impus stilul umoral. "Cuget Liber", "Viaţa Prahovei", "Jurnalul de Prahova", "Monitorul de Prahova" sunt câteva din ziarele prahovene ce au prealuat semnătura lui Pena-Pai, iar din 1999 caricatura sa este prezentă zilnic în spaţiul jurnalistic prahovean. Din 2007 este caricaturist-editorialist la cotidianul "Telegraful de Prahova", cărui rubrică "Satiră şi umor de-un singur autor" a aniversat a 100 prezenţă pe data de 28 august.


Dum Dum: Cum e zi de zi la ziar?
Iulian Pena-Pai: Nu ştiu, nu merg la ziar decât o dată pe săptămână pentru (semi)pagina de autor, de vineri. Desenele pentru rubrica"Satira Zilei" le trimit prin e-mail.

Dum Dum: Ce se întâmplă într-o zi fără inspiraţie?
Iulian Pena-Pai: Nu-s caricaturist de duminică: mintea mi-e formată să producă zilnic. Din 1999 am doar grijă să urmăresc ştirile şi restul vine de la sine când ai o minte fertilă şi o "mână" uşoară.

Dum Dum: Cum vi se pare o zi fără caricatură?
Iulian Pena-Pai: Mi-aş dori chiar mai multe zile fără, dar de când mi-a trecut moftul premiilor internaţionale-care vin numai când vrea Domnu'-trebuie să câştig câte unul lunar, din presă. Că e sigur.