Camil Ressu - grafician satiric

Pictorul Camil Ressu (n. 26 ianuarie 1880, Galaţi – m. 1 aprilie 1962, Bucureşti) a fost remarcat pentru calităţile sale de bun desenator încă de pe băncile şcolii. În 1905, la vârsta de 15 ani, pe când era elev la Liceul „Vasile Alecsandri” din Galaţi, participând la un concurs de desen organizat la Bucureşti de „Tinerimea română”, a obţinut premiul I. Un an mai târziu, la 4 martie, adolescentul trăieşte drama pierderii tatălui său, magistratul Constantin Ressu, fost primar al Galaţiului în patru rânduri (noiembrie 1886-martie 1887; iulie 1888-septembrie 1890; septembrie 1890-februarie 1891; septembrie 1894-octombrie 1895), bărbat care şi-a adus din plin contribuţia la dezvoltarea economică şi social-culturală a cetăţii dunărene. Ultimul an de studiu îl face la Liceul „Sf. Sava” din Bucureşti, după care în 1897 se înscrie la Şcoala de Belle Arte, unde frecventează atelierul pictorului Gh. Dem. Mirea. În 1899, urmându-şi familia la Iaşi, îşi continuă studiile la Şcoala de Arte Frumoase de aici, pe care o absolvă în 1902 cu medalia de argint. Pentru desăvârşirea studiilor merge la Academia Regală de Arte Frumoase din München. Mediul bavarez nu-l satisface însă şi în ciuda insistenţele concitadinului său Nicolae Mantu, care studia pictura animalieră cu profesorul Heinrich von Zügel, părăseşte la scurt timp capitala Bavariei, îndreptându-se spre Paris. Aici frecventează atelierul lui Jean Paul Laureans de la Academia Julian. În 1905 va primi un ajutor financiar de 1000 de lei din partea Primăriei oraşului Galaţi pentru continuarea studiilor. Revine în ţară pe la jumătatea anului 1907 şi se stabileşte la Bucureşti. Este o perioadă când în viaţa artistică a României se manifestă un interes deosebit pentru problematica socială. Pentru a-şi câştiga existenţa, la recomandarea poetului Ion Minulescu, începe să colaboreze cu desene satirice la revista umoristică „Furnica”, înfiinţată în 1904 de George Ranetti şi N.D. Ţăranu. Îşi extinde mai apoi colaborările la „Adevărul” lui Constantin Mille, „Viitorul”, „Acţiunea”, „Revista celorlalţi”, editată de Ion Minulescu, „Nea Ghiţă”, „Viaţa socială”, „Seara”, „Facla” lui N.D. Cocea. „Cronica” lui Tudor Arghezi. Până prin 1915, la aceste publicaţii, Camil Ressu desfăşoară o bogată activitate de grafician satiric, fiind prezent în paginile lor cu portrete-şarjă, caricaturi şi desene satirice.

Pictorul Iosif Iser

(portret de C. Ressu)

Ca şi Nicolae Mantu, Nicolae Vermont, Iosif Iser, Nicolae Tonitza, Francisc Şirato, Ary Murnu, Ion Bărbulescu B’Arg, Ressu este atras de tematica socială, de realităţile României începutului de secol XX. Ecoul răscoalelor ţărăneşti, abia înăbuşite, frământările sociale, sărăcia în care se zbăteau cei mulţi, îl determină nu numai să se inspire din momentele principale ale istoriei poporului român, de a le interpreta cu mijloace plastice proprii, dar ca artist-cetăţean, prin creaţia sa, ia atitudine faţă de tarele societăţii, îşi spune cuvânul asupra situaţiilor şi contradicţiilor existente în acel timp în ţară. Prin grafica sa de presă, alături de artiştii enumeraţi, Camil Ressu îşi aduce din plin contribuţia la evoluţia graficii satirice din ţara noastră, aceştia, cultivând acest gen al artei, nemailimitându-se doar la deformări şi exagerări ale formelor, ci surprinzând specificul unor tipologii umane, pătrunderea în psihologia personajelor, găsirea unor elemente plastice care să configureze cât mai sugestiv cadrul de desfăşurare a acţiunii.

Ion Minulescu

("Viitorul, 19 martie 1908)

Multe desene ale lui Camil Ressu reprezintă portrete ale unor cunoscuţi oameni politici ai vremii, precum şi ale unor personalităţi cultural-artistice. Din punct de vedere al reprezentării plastice, ele se află, aşa cum sublinia criticul de artă Doina Schobel, „la graniţa dintre şarja amicală şi caricatură, relevând acuitatea observaţiei artistului, spiritul său pătrunzător şi adesea necruţător în surprinderea caracterului şi sublinierea nervului dinamizator al unei fizionomii” (Doina Schobel, Catalogul expoziţiei retrospective Camil Ressu, Muzeul de Artă al Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1981, pag. 81). În rândul acestora am aminti portretele ce-i înfăţişează pe Ion Minulescu („Viitorul”, 19 martie 1908), Alfons Castaldi („Viitorul”, 25 decembrie 1907), Cecilia Cuţescu Storck („Facla”, 10 mai 1910), Iosif Iser („Facla”, 20 aprilie 1913), Constantin Brâncuşi („Seara”, 28 aprilie 1913), Ion Lahovari („Viitorul”, 19 februarie 1908), Alexandru Marghiloman („Viitorul”, 25 februarie 1908), Tudor Arghezi („Rampa”, 14 octombrie 1912), Ipolit Strâmbu („Viitorul”, 18 februarie 1908) etc. Muzicianul Alfons Castaldi, unul dintre obişnuiţii frecventatori ai cafenelei Terasa Oteteleşanu (personaj şi al celebrului tablou în ulei „Terasa Oteteleşanu”) cu ochii afundaţi în orbitele ascunse sub o frunte osoasă şi părul vâlvoi, are o figură concepută sculptural. Pictoriţa Cecilia Cuţescu Storck îşi sprijină gânditoare capul în mâini. Pictorul Iosif Iser, aflat la vârsta tinereţii, emană siguranţă de sine şi dezvăluie un caracter decis. Ion Lahovari, portretizat pentru rubrica „Tribuna parlamentară” a cotidianului „Viitorul”, este înfăţişat într-o ipostază când discursul său devine acuzator, poziţia corpului aplecat peste tribună, violenţa gestului mâinii întinse spre cei din sală şi expresia feţei fiind evidenţiate prin linii precise, incisive. Colecţionarul Bogdan Piteşti, considerat un „mecena al artelor”, surprins cu mâinile în buzunar, detaşat, are un aer nobil de vădită mândrie. Portretul misterios al lui Ion Minulescu de la rubrica „Scriitorii noştri” („Viitorul”) este însoţit de textul: „Talentatul poet şi directorul unei noi reviste literare care va apărea zilele acestea sub titlul «Revista celorlalţi»”. Din seria desenelor publicate între 1912-1914 în „Seara” se remarcă portretele sculptorilor Dimitrie Paciurea şi Constantin Brâncuşi, al pictorului Nicolae Dărăscu sau al poetului George Bacovia, „toate realizate în trăsături cât mai particulare, ce scot în evidenţă darul de a sintetiza şi surprinde caracterul expresiilor” (Gheorghe Cosma, Camil Ressu, Editura Meridiane, Bucureşti, 1967, pag. 43). Pe unele dintre aceste portrete apărute în presă, artistul le va relua în anii următori în alte variante ce se păstrează astăzi la Cabinetul de stampe al Academiei Române şi al Muzeului de Artă Naţională din Bucureşti sau le va folosi pentru portretele în ulei.

Justiţia ambulantă

("Furnica", 31 ian. 1908)

Grafica social-politică publicată în revistele şi ziarele amintite vizează aspecte dintre cele mai diferite ale societăţii timpului său. Sunt satirizaţi parlamentarii, guvernanţii, regele, reprezentanţii justiţiei şi partidelor politice. Sunt demascate mizeria în care se zbătea ţărănimea şi represaliile sângeroase ale Răscoalei de la 1907, farsele electorale, corupţia etc. O caricatură ce-l înfăţişează pe Dimitrie A. Sturdza călare pe o mârţoagă de cal, pregătit pentru a fi încununat cu lauri, are următoarea legendă: „ Eroul ziarului Adiver - de la Bistriţa, în Transilvania, unde nici măcar n-a pus piciorul eroul conferinţelor de la Haga, unde ţin-te creangă că te rupi! – a fost proclamat membru pacificator al lumii … nu însă şi al ţărişoarei lui; fost şi poate – viitor ministru de război … civil” („Don Mititză de las Sturzos”, în „Furnica”, 11 octombrie 1907). „Justiţia ambulantă” înfiinţată de ministrul justiţiei Toma Stelian este înfăţişată într-o compoziţie savuroasă, construită pe contraste puternice, cu personaje ce stârnesc hazul. Textul ce-o însoţeşte vine să întărească reprezentarea imagistică: „Prin noua sa lege d. Toma Stelian, ministru de justiţie, înfiinţează o clasă de judecători ambulanţi obligaţi să meargă din sat în sat spre a judeca procesele dintre ţărani. La o parte, oameni buni, c-a venit justiţia vagabondă! … numai 30 de bani … timbru şi oricine-i poate vorbi” („Furnica”, 31 ianuarie 1908). Sentimentele antidinastice ale artistului, care se face o portavoce a celor oprimaţi, sunt exprimate în „Călătoria regelui” („Adevărul”, 8 mai 1908), „Pregătiri pentru sezonul politic din toamnă” („Furnica”, 18 septembrie 1908), ca şi în „Întrebare indiscretă” („Adevărul”, 8 aprilie 1909). Trecerea socialiştilor la liberali, aşa cunoscuta „trădare a generoşilor”, face obiectul compoziţiei „Zece ani de la desfiinţarea socialiştilor!” („Adevărul”, 16 februarie 1909). Textul însoţitor este construit sub forma unui succint dialog: „Ţăranul – am fost socialist şi uite-mă’s ce am ajuns! Generosul – şi eu am fost un pârlit de socialist şi uite-mă’s ce am ajuns”. Lucrarea ce-l are ca personaj central pe Frantz Iosif, încadrat de două tinere fete, este însoţită de următoarea legendă: „Frantz Iosif (giugiulind Bosnia şi Herţegovina): V-am crescut mari şi frumoase. E timpul acum să fiţi ale mele” („Amor senil”, „Adevărul, 30 octombrie 1908).

Un dar al ţărănimii

("Adevărul", 8 ianuarie 1909)

Drama supravieţuitorilor răscoalelor de la 1907 este surprinsă în compoziţiile satirice „Bugetul şi ţărănimea” („Adevărul”, 21 martie 1909), „Naţionalistul român” („Facla”, 16 februarie 1910), „Excedentul bugetar” („Adevărul”, 13 decembrie 1908) sau în „Un dar al ţărănimii” („Adevărul”, 8 ianuarie 1909). Sunt imagini cutremurătoare, care îi acuză pe cârmuitorii, politicienii şi bogătaşii vremii şi provoacă compasiune pentru cei aflaţi în suferinţă şi lipsuri. „Naţionalistul român” declară că îşi „lucrează moşiile numai cu ţărani români”. În timp ce el este un burtă-verde mătăhălos, care nu-şi mai încape în piele, doi ţărani piperniciţi se opintesc trăgând într-un jug în locul boilor. O ţărancă sărmană, cu doi copii lângă ea, îi oferă proprietarului moşiei în dar un craniu, probabil al soţului ucis la 1907. Textul ce însoţeşte compoziţia „Excedentul bugetar” este pe măsura imaginii de plâns a ţăranului din imagine: „Situaţia ţării e splendidă: avem un excedent de 60 milioane şi o ţărănime … în piele şi oase!”. Primul ministru priveşte cum un jandarm îl zdrobeşte cu patul armei pe un ţăran trântit la pământ, în timp ce în centrul imagini stă scris „Bugetul 1909-1910.

În ajunul alegerilor

("Nea Ghiţă", 14 decembrie 1908)

Desigur, şi alte lucrări de grafică satirică ale lui Camil Ressu merită să fie comentate. Ne-am oprit doar la câteva. Dincolo de subiectul abordat, aceste lucrări reţin nu numai prin conţinutul lor, ci mai ales prin soluţiile plastice folosite de artist. Excelent desenator, fapt dovedit şi de creaţia sa picturală, Camil Ressu se opreşte în compoziţiile sale asupra elementelor esenţiale. El ajunge la expresivitate prin simplificare, prin înlăturarea a tot ce este de prisos, prin înscrierea în spaţiu a unor contururi viguroase, ferme. Jocurilor şi ţesăturilor de linii le alătură de cele mai multe ori pata neagră răspândită în mase compacte, care sporeşte contrastul imaginilor şi dimpreună cu albul suportului le conferă acestora expresivitate. Preocupările pentru o creaţie inspirată din realitate, din componenta gravă a vieţii, vor fi continuate de Ressu cu şi mai multă forţă în pictura sa, unde a ajuns la o viziune sobră, sintetică, lăsându-ne moştenire o operă durabilă, monumentală, de o incontestabilă originalitate, care se înscrie în concertul valorilor artistice universale.

Corneliu STOICA