Clasici români (XVII)

luni, 30 martie 2009


[antologie realizată de Julian Pena-Pai]



MATTY
(1924-1995)

Aydın Doğan Uluslararası Karikatür 1988

Gabriel Bratu: aproape de alfa, departe de omega

joi, 26 martie 2009


Dum Dum: Aţi debutat acum 60 de ani. Se întâmpla în 1948, an lipsit de întâmplări comice. Dincolo de istorie, contextul debutului cum a fost?

Gabriel Bratu: Practic sunt cu un an mai bătrân pentru că în anul 1947 am fost numit corespondentul “Jurnalului copiilor” – supliment al revistei “Licurici”, dar asta e altă mâncare de peşte, acolo scriam articole – vezi Doamne, eram gazetar – abia în octombrie 1948, cu timiditate, m-am dus la redacţia ziarului “Înainte” din Craiova şi, cu mâna tremurândă, i-am dat unui tovarăş un desen de-al meu semnat simplu: MIB (pe mine mă cheamă şi Mihai). De desenat, desenam de la 3-4 ani, cea mai la îndemână hârtie fiindu-mi zidurile casei, iar cărbunele de la maşina de călcat ţinea locul creionului. Pentru “desenele” alea am fost bine plătit ţinând şi acum minte nuiaua mamei mele.

Tovarăşul privindu-mi desenul – a urmat o lovitură în moalele capului – m-a întrebat: “Bă ţâcă, tu l-ai făcut sau l-a făcut tac’tu?”. Am plâns a doua zi când mi-am văzut desenul apărut în ziar. După câteva zile am fost chemat la secretariatul şcolii – eram elev la Colegiul “Nicolae Bălcescu” din Craiova – mă căuta cineva de la ziar – am aflat mai târziu că era secretarul general de redacţie – care mi-a cerut să mai aduc desene şi de-atunci…iată că se făcură 60 de ani, eu considerând ziarul “Cuvântul Libertăţii” continuatorul ziarului la care am publicat prima oară. Mă bucur că am un record la activul meu “60 de ani la acelaşi ziar”, e ceva, nu?



Dum Dum: Ce v-a împins “în” caricatură?

Gabriel Bratu: Cum spuneam mai înainte, la început scriam, apoi m-am trezit îmboldit să scurtez scriitura şi-am început simplificarea ajutându-mă de desen şi de doar câteva cuvinte (caricaturile pe care le-am trimis la Saloanele din străinătate sunt fără cuvinte pentru a putea fi înţelese şi în Japonia, şi în Canada). Cred că din comoditate, adică să nu mai pierd atâta timp scriind am început să fac caricatură spunând ce aveam de spus şi ştiind că se “citeşte” mai repede.


Dum Dum: Caricatura este o poveste sau o faptă?

Gabriel Bratu: Grea întrebare, pentru că ea poate fi şi o poveste întreagă şi doar o simplă faptă, aici caricaturistul este cel care hotărăşte. Să spunem că vă povestesc pe câteva pagini ceea ce face “Popescu”, om de afaceri care tot ce face, face illicit ca să câştige numai el, înşelându-şi salariaţii, înşelându-şi clienţii, înşelând statul. Poliţia îl dibuie şi-l dă pe mâna Justiţiei care-l trimite “să mediteze” câţiva ani de zile. Într-o caricatură, toate astea “le-am povestit” astfel: într-o sală de expoziţii este un tablou cu un portret. Eticheta tabloului poartă titlul “Om de afaceri”, iar pe ramă se află o altă etichetă pe care stă scris “REŢINUT”. Aşa arată toată povestea spusă într-o simplă caricatură.



Dum Dum: Cum priveşte un caricaturist tumulturile vieţii? Cu pesimism se poate realize caricatură?

Gabriel Bratu: Caricaturistul care nu este amestecat în viaţa cotidiană, care nu este în mijlocul a tot ceea ce se întâmplă în jurul lui nu poate fi un bun caricaturist. El trebuie să fie mereu în tumultul vieţii, să facă parte din marea mulţime. Chiar daca ceea ce face, face cu ideea de-a reuşi să-i facă pe semenii săi să zâmbească măcar, o face totuşi cu mâhnire, cu un dram de mâhnire de ce nu, cu pessimism, pentru că mereu se găsesc subiecte la tot pasul şi mereu este ceva de făcut.


Dum Dum: Ironia poate fi pansament sau rană, depinde de priviri. Ce îl poate supăra/bucura pe Gabriel Bratu?

Gabriel Bratu: A fi ironic este o sabie cu două tăişuri, adică, ori poţi cu ironia ta să îndrepţi ceva şi atunci este cu adevărat pansament pentru rană, ori poţi jigni şi atunci răneşti , faci ca cel “băgat în cerneală”, cum se spune, să simtă durere şi zic eu, nu este deloc bine când asta se întâmplă cu cineva care nu este vinovat, el intrând în ochiul caricaturistului pentru fapta altuia. E normal că astfel de lucruri mă supără, în schimb, am marea bucurie văzând că în urma unei caricaturi s-a îndreptat ceva.



Dum Dum: Faceţi caricatură zi de zi la un ziar. Cum aţi rezistat: din patimă sau din obligaţie?

Gabriel Bratu: Caricatura mea zilnică, din ziar, apare sub titlul de “OFuri”. Aici îmi spun păsul cu pasiunea pe care o am pentru bine, pentru frumos, pentru ce este bun. Că sunt un caricaturist împătimit o spun cei 60 de ani de activitate, de muncă, de frământări, de nopţi nedormite, dar şi de împliniri. Consider că am obligaţia de-a face caricatură, că mi-a fost dat să fac caricatură. Am făcut şi ilustraţie de carte (pentru volumul “Meserii, meserii” în anul 1986 am primit “Premiul pentru cea mai bună ilustraţie pentru cartea pentru copii”), am făcut şi afiş, am făcut şi un pic de scenografie, lăundându-mă cu ce am făcut la emisiunea “Dialog la distanţă” în anul 1968 şi cu Marele Premiu obţinut în 1961 cu trupa de păpuşari din Târgu-Jiu la Festivalul de Teatru “I. L. Caragiale”. Caricatura însă, pot spune că am avut-o în sânge şi din cauza asta am rămas la ea timp de 60 de ani şi ca să glumesc un pic (sunt doar umorist, nu?) pot spune că sunt al doilea caricaturist din România: după Albert Poch ca vârstă şi după Popa Popa’s ca….volum.


Dum Dum: Aplicând un scenariu imaginar, ce v-ar determina să renunţaţi la caricatură?

Gabriel Bratu: La caricatură nu pot renunţa, chiar dacă, să spunem, prin absurd, de mâine nu am mai avea subiecte, adică toate ar fi excepţionale. Există aşa zisă caricatura “albă” adică cea cu întâmplări vesele imaginate, care n-au ţintă, aşa că…



Dum Dum: Care este apogeul acestei cariere atât de extinse?

Gabriel Bratu: Consider că încă nu este un apogeu. Am mai spus-o, sunt o tânără speranţă a caricaturii româneşti, sunt prea tânăr ca să fac bilanţul. Sper să mai pot mânui peniţa, sper ca mintea încă să mai lucreze, sper să intru în rândul înaintaşilor mei olteni Ion Anestin, Nicolae Petrescu-Găină, Francisc Şirato, Nicolae Drăgulescu-Drag, Silvan Ionescu, Eugen Taru, Benedict Gănescu sau Dumitru Negrea-Gan.


Dum Dum: Gabriel Bratu are 3 cuvinte definitorii despre Gabriel Bratu?

Gabriel Bratu: Ce pot să spun despre Gabriel Bratu? Ar fi putut face mai multe, a avut destule greşeli, a avut destule împliniri, dar n-a avut curajul să-şi părăsească urba natală. Poate că dacă pleca era un alt Gabriel Bratu sau …



Dum Dum: Ce diferenţe sunt între debut şi jubileu?

Gabriel Bratu: Zic eu că sunt mari diferenţe: viaţa, şcoala, munca, contactul cu “peniţele de aur” ale caricaturii româneşti, vârsta, au făcut să existe diferenţe atât la linia primelor desene cât şi la gândirea lor de acum. Este normal să fie o diferenţă, pentru că, Slavă Domnului, 60 de ani înseamnă o viaţă şi cu cât trece vremea vedem altfel ce este în jurul nostrum, văd altfel ce trebuie să fac.


Clasici români (XVI)

marți, 24 martie 2009


[antologie realizată de Julian Pena-Pai]




MATTY
(1924-1995)

albumul colectiv "Mare haz mare", 1987

Pictură umoristică

vineri, 20 martie 2009


La mai puţin de un an de la manifestarea personală precedentă („Nuduri”, august 2008), caricaturistul Florian Doru Crihană este prezent pe simezele Galeriilor de Artă „Nicolae Mantu” din Galaţi cu o nouă expoziţie individuală de pictură umoristică: „Portrete”. Genul portretului l-a cultivat şi mai înainte, însă acum, prin cele 40 de lucrări expuse, el capătă amploare. Nemulţumit de monotonia portretistică manifestată nu numai la noi, ci şi pe plan internaţional, de anchilozarea care a pus stăpânire pe acest gen în caricatură, artistul gălăţean, inventiv şi neliniştit cum îl ştim, mereu în căutare de noi modalităţi plastice, vine să-şi exprime concepţia lui despre acest gen, destul de palid practicat şi în pictura contemporană. Vizionând tablourile, receptorul poate fi contrariat sau chiar indignat de ceea ce vede. Imaginile doar în parte reprezintă portrete. Nu figuri de politicieni, nu personaje cu identitate în lumea reală în care ne mişcăm.


În schimb, portrete ca Vlad Ţepeş, Gioconda, Van Gogh cu urechea bandajată, Pinocchio, Don Quijote, tablori reprezentând oameni de ştiinţă şi personalităţi culturale devin în creaţia lui Crihană surse ale unui umor inteligent, exprimat cu fineţe în compoziţii în care artistul îşi dovedeşte adevărata măiestrie în mânuirea penelului. Temele abordate nu trimit în trecut, ci sunt de o actualitate surprinzătoare. Simbolistica şi metaforele cu care operează artistul, îi permit să sintetizeze, să se ridice de la particular la general, de la concret la abstract, să tragă uneori concluzii cu evident mesaj moralizator, să ia atitudine în mod indirect. În tablourile lui Crihană realul şi imaginarul coexistă la tot pasul, capacitatea de seducţie a acestora, substanţa uneori filozofică îndeamnă la o parcurgere atentă.


Sintetizând şi noi, tematica abordată în lucrările expuse vizează: zbaterea pentru triumful dreptăţii şi adevărului, nepreţuirea de către contemporani a adevăratelor valori, criza financiară, lăcomia, mediul penitenciarelor, drumul către performanţă, educaţia, nereceptivitatea şi nepăsarea faţă de suferinţele şi primejdiile celor din jur, respectul tot mai diminuat faţă de părinţi, autoritarismul unora aflaţi în funcţii mari de conducere etc. Figura lui Vlad Ţepeş, personaj emblematic în pictura umoristică a lui Crihană, naşte situaţii comice spumoase. Chipul voievodului seamănă groază în autorităţi şi numai când rama tabloului se desface şi suportul pe care este pictată efigia sa dă semne de coborâre.


Figurile personajelor din preajmă devin hidoase, expresia înfăţişării lor îmbracă haina unui expresionism morbid („Fuga”). Într-o altă lucrare, legenda de vampir întreţesută în jurul voievodului nu o îndepărtează pe o tânără femeie, muşată de gât şi cusută cu un fel de şiret, ci o apropie într-un gest de adoraţie pentru calităţile lui Ţepeş de susţinător al dreptăţii, pentru spiritul justiţiar al acestuia („Şireturi”). Judecătorii unei curţi marţiale, aflaţi în slujba „adevărului”, pălesc atunci când prin uşa puţin întredeschisă a sălii de judecată zăresc ochiul încremenitor al aceluiaşi domnitor („Curtea marţială”). Cu ajutorul „Giocondei”, celebrul tablou al lui Leonardo da Vinci, Crihană creează, de asemenea, diverse situaţii comice, de fiecare dată cu înţelesuri şi tâlcuri noi. În spaţiul protejat al lucrării din muzeu, păzit de un poliţai, vizitatorii îşi lasă bagajele („Bagaje”). Împachetat pentru a fi dus la un alt muzeu pentru expunere, la încărcarea în maşina care efectuează transportul rămâne singurul care nu încape („Ultimul”). Un poliţai devine celebru şi portretul său este „urcat” în ramă pentru că a descoperit mai multe falsuri ale Giocondei („Falsuri”). Într-o altă ipostază, tabloul este pus în relaţie cu Internetul, autorul ridicându-se împotriva artificialităţii dezgustătoare care există în spaţiul virtual („Zâmbete pe mess”). Într-un muzeu, între „Gioconda” şi „Autoportretul” lui Van Gogh, sunt expuse trofeele obţinute de un arbitru, ele fiind şi singurele protejate în sala respectivei institutii („Valori de patrimoniu”). Există în aceste lucrări ale lui Crihană şi un spirit polemic la adresa acelora care nu ştiu să preţuiască valorile eterne ale artei. „Autoportretul” cu urechia bandajată a genialului pictor olandez devine sperietoare pentru o profesoară care îşi mustră elevii accidentaţi la o competiţie sportivă, arătându-le ce pedeapsă i-ar putea aştepta în cazul când ei nu-i ascultă sfaturile („Mustrare”). În faţa unei femei nude, Van Gogh preferă să-i pună acesteia în braţe o oglindă, iar el să picteze „Autoportretul” cu urechia bandajată. Compozitia este superbă, planurile se succed pe verticală, pe un fundal de griuri de o deosebită sensibilitate („Codul lui da Vincent”). Don Quijote, personajul lui Cervantes, nu mai este aventurierul şi războinicul pe care-l ştim, ci un liniştit pescar cu lancea devenită undiţă („Pescarul”).



„Oameni de cultură”, „Educaţie”, „Evoluţie”, „Prima zi de şcoală” conţin un umor ce îndeamnă mai mult la meditaţie. Poliţia şi lipsa unor decizii înţelepte ale acestei instituţii în împrejurări majore pot fi urmărite în „Promoţia 2009” şi „Potretul robot”. Autoritatea impusă până la dictatură a unor generali, ale căror chipuri privesc grav din cadrele unor tablouri, formează substanţa lucrărilor „Consiliu de război” şi „Catană în sala de mese”.


Tablourile în care Crihană se axează în exclusivitate pe genul portretului („Un măcelar”, „Turma şi haita”, „Topoare”, „Tava de lux”, „Portret în celula verde”, „Piratul”, „Marinar pe Titanic”, „Făptaşii”, „Dantela”, „Dansul berbecilor”, „Macarale”, „Triplu paratrăsnet”) prezintă diferite tipuri umane (măcelar, cioban, mascat, bucătar, deţinut, pirat, marinar, arlechin), fiecare conţinând o poantă cu conotaţii reflexive sau declanşatoare de râs spumos şi bună dispoziţie. Caricaturistul construieşte cu acribie, urmăreşte imaginea de ansamblu, dar ştie să insiste şi asupra elementelor de detaliu atunci când este necesar şi când acestea îl ajută să creeze umor. Uneori, aceste elemente nu pot fi sesizate de la o primă lectură, ci trebuie descoperite. De pildă, una din dungile verticale de pe tunica deţinutului are forma dinţilor unui ferăstrău, ceea ce ne facem să vedem în personaj şi un viitor evadat. Banda neagră care acoperă ochiul rănit al piratului nu este altceva decât cupa sutienului unei femei înfricoşate, dezbrăcate, care fuge cu disperare. Marinarul, aflat pe puntea Titanicului, serveşte impasibil ca model unui pictor, în timp ce vasul se scufundă iar pasagerii se îneacă.



Rigoarea compoziţională, prospeţimea cromatică, subtilitatea tonurilor, continuarea într-un stil personal a experienţei picturale a marilor maeştri renascentişti, coerenţa discursului plastic şi nu în ultimul rând bogăţia fondului de idei fac din pictura caricaturistului Crihană tot atâtea motive de preţuire a unei creaţii care de la o expoziţie la alta se înscrie tot mai mult pe un traseu ascendent, recunoscut şi de numeroasele premii (aproape 100) pe care artistul le-a obţinut pe plan naţional şi internaţional, de prezenţa acestei creaţii în albume şi pe simezele unor mari galerii şi muzee ale lumii. Îl vom urmări în continuare pe acest inegalabil artist cu care avem fericirea să fim contemporani, ne bucurăm că există şi periodic ne cheamă să ne înfruptăm emoţional şi spiritual din ceea ce penelul şi mintea sa au zămislit.

Corneliu STOICA




Profil plastic: Marian Şerban

miercuri, 18 martie 2009


Marian Şerban este un nume care a început să se audă tot mai sonor în lumea caricaturiştilor. Lucrează în mod constant, se exprimă convingător, participă la expoziţii de grup, trimite lucrări la concursurile naţionale şi internaţionale de grafică satirică. Alături de acuarelă, tempera, desen în peniţă, cultivă de câtva timp şi pictura umoristică în ulei. Recunoaşte că în această ultimă tehnică modelul îi este Florian Doru Crihană, care l-a ajutat de altfel foarte mult în afirmarea şi evoluţia sa, dar nu vrea să rămână doar sub influenţa acestuia, ci caută prin ceea ce creează să-şi găsească timbrul propriu, să fie el însuşi. Marian Şerban este legat prin obârşie de meleagurile gălăţene. S-a născut în comuna Iveşti, la 3 iunie 1959. Este absolvent al Universităţii „Dunărea de Jos”, Facultatea de Metalurgie, specialitatea Turnătorie, promoţia 1989. Încă din timpul şcolii gimnaziale a fost preocupat de desen. Îl atrăgea revistele franţuzeşti cu benzi desenate, pe care le parcurgea cu atenţie şi încerca, în exerciţiile sale, să-i imite pe graficienii acestora. În paralel, alcătuia el singur, e drept destul de naive, cicluri cu desene din viaţa de toate zilele sau ca ecouri ale unor lecturi. În timpul anilor de liceu şi apoi ca student a trecut şi la folosirea tehnicii în ulei. A simţit nevoia unui îndrumător pe drumul artei şi atunci a urmat cursurile Şcolii de Arte din Galaţi, unde a studiat cu pictorul Eugen Holban. Caricatura şi pictura satirică au început să-l capteze în aşa măsură încât li s-a dedicat cu generozitate.


În anul 2000 a debutat cu desene satirice în cotidianul gălăţean „Viaţa liberă”, în paginile căruia publică de atunci cu regularitate. Din 2002, la îndemnul lui Florian Doru Crihană, a început să trimtă lucrări şi la competiţiile de profil cu caracter naţional şi internaţional. Recunoaşterea juriilor i-au adus satisfacţii: Premiul III la Festivalul Internaţional „Constantin Tănase” de la Vaslui (2004), la Festivalul Naţional de Caricatură de la Gura Humorului (2006) şi la Festivalul Internaţional de Caricatură de la Urziceni (2007); Premiul Special la Festivalul de Umor „Mărul de Aur” de la Bistriţa (2007). La ultimile două festivaluri de la Bistriţa şi Urziceni, din 2008, a fost răsplătit cu menţiuni. În acelaşi timp şi-a organizat două expoziţii personale la Galeria „Umor la etaj” din cadrul redacţiei ziarului „Viaţa liberă” în 2004 şi 2008. Acum pregăteşte o nouă manifestare personală.



Atent la realitatea politico-socială, economică şi culturală din România, a mediului în care ne mişcăm, Marian Şerban abordează în creaţia sa satirică subiecte care să stârnească hazul, să descreţească frunţile semenilor sau prin care să ia atitudine faţă de răutăţile şi nedreptăţile care persistă, care împietează progresul şi mersul înainte. „Temele abordate, fie politice, fie sociale, ne spunea artistul într-un dialog avut recent, pot să amuze, să provoace râsul numai dacă sunt bine executate şi dacă poanta este inteligent exprimată. Este adevărat că pot fi şi teme în care mesajul să primeze iar împreună cu poanta să genereze un subiect mai suprarealist, care nu urmăreşte să genereze atât hazul, cât mai degrabă să îndemne la meditaţie, la reflecţie. Personal, în caricatura de presă prefer subiectele, sociale sau politice, care să declanşeze hazul, să bine dispună, să înveselească, în timp ce pentru expoziţii prefer să abordez teme ironice care îndeamnă mai mult la reflecţie”. Înţelegem astfel de ce Marian Şerban în desenele publicate în presă este mai incisiv, mai coroziv, iar în lucrările prezentate în expoziţii este mai liric, mai blajin, situaţiile şi atmosfera compoziţiilor sale converg către o stare poetică meditativă. Personajele create de el, gonflabile, greoaie, cu proporţii şi volume exagerate, nu alunecă în grotesc, ci dimpotrivă, sunt simpatice, aduc pe buze un surâs suav. Culorile din gama griurilor îl ajută să exprime mai bine atmosfera austeră a unor compoziţii, iar pentru a rămâne în notă optimistă el apelează la o cromatică pastelată, mai vioaie. Pe simezele galeriilor în care a expus, au reţinut atenţia prin echilibrul compoziţional, prin claritatea desenului şi cromaticii, prin umorul exprimat cu fineţe, lucrările pe teme ecologice, cele în care abordează sărăcia emisiunilor culturale şi educative din programele posturilor noastre de televiziune, nerecunoaşterea de către contemporani a meritelor şi aruncarea în uitare a unor personalităţi din domeniul sportului, culturii, armatei, sau acelea în care motivele comice sunt plăsmuiri cu tâlcuri mai profunde, ce dau de gândit.



Marian Şerban se află deja la vârsta maturităţii biologice. Chiar dacă el s-a manifestat public în caricatură mai târziu, maturitatea artistică de care dă dovadă îl va conduce, cu siguranţă, la realizări care să-i facă cinste şi care să se adauge în rândul celor mai bune acumulări ale graficii satirice contemporane româneşti.

Corneliu Stoica


Clasici români (XV)

luni, 16 martie 2009

[antologie realizată de Julian Pena-Pai]





NELL COBAR
(1915-1993)

Knokke-Heist International Cartoonfestival, 1988

Buletin Informativ - martie 2009

vineri, 13 martie 2009



Buletinul Informativ – Colecţia Crihană, nr 2/62, martie 2009:

- Expoziţia “Dragoste Dragobete” de Aurelian Şuţă-ŞAI , Casa de Cultură “Amza Pellea”, Băileşti, februarie-martie 2009

- Horaţiu Mălăele la Suceava

- Ion Barbu – nou album grafic

- “Calendarul” lui Valeriu Curtu – Galeria “Umor la etaj”, Galaţi, martie-mai 2009

- Caricaturişti în volumul “Interferenţe” al istoricului şi criticului artă Corneliu Stoica

- Istoricul Galeriei “Nicolae Mantu” din Galaţi – prezentare de Corneliu Stoica

- Expoziţia “Portrete” de Florian Doru Crihană – Galeria “Nicolae Mantu”, Galaţi, martie-aprilie 2009

Caricaturişti în volumul „Interferenţe”

joi, 12 martie 2009


La Editura „Sinteze” din Galaţi a apărut la începutul lunii martie o nouă carte a criticului şi istoricului de artă Corneliu Stoica. Ea se intitulează „Interferenţe” şi cuprinde în cele 210 pagini articole, medalioane şi studii dedicate unor personalităţi ale culturii gălăţene şi naţionale, cronici literare şi plastice, eseuri.

Reprezentanţii satirei şi umorului vizual, născuţi pe meleagurile gălăţene, sunt prezenţi în acest volum prin articolele despre Octavian Covaci, Florian Doru Crihană, Cristian Marcu, Vladimir Crivoi-Vlahi, Costel Pătrăşcan şi Marian Şerban. Acestora, ca şi unor expoziţii personale sau de grup, organizate în cadrul Muzeului de Artă Vizuală şi la Galeriile „Umor la etaj” (redacţia cotidianului „Viaţa liberă”), Corneliu Stoica le consacră pagini dense, scoţând în evidenţă ceea ce fiecare caricaturist are specific în exprimarea sa plastică, aria tematică abordată, precum şi mijloacele artistice folosite pentru crearea unui umor de calitate, savuros, care să meargă la inima privitorilor.

Ciprian SĂLCEANU

Hic sunt LEONTEs

miercuri, 11 martie 2009

A 10a ediţie a Festivalului Internaţional de Caricaturi si Aforisme de la Strumica a marcat o nouă punctare - diploma de onoare - în panoplia plină de premii a caricaturistului Năstase Leonte.






Calendarul lui Valeriu Curtu

marți, 10 martie 2009

În buna vecinătate




Când l-am întâlnit pe Valeriu Curtu la începutul anilor ’90 am fost sigur că va deveni un foarte bun ilustrator umoristic. Se ocupa pe vremea aceea în special de ţăranul moldovean. La el se adunau toate bunele şi relele societăţii în schimbare. Desenele sale pentru presă erau miniaturi realizate în peniţă, foarte bine echilibrate grafic, cu idei satirice şi aspect umoristic. Atunci, am avut plăcerea de a primi drept cadou un set de lucrări originale, pe care Curtu le-a publicat anterior în Chişinau. Lucrările sale au avut un succes deosebit şi la noi în Galaţi, la Universitate sau la galeria ziarului local. Ne-am văzut de mai multe ori la Galaţi. Am petrecut ore frumoase împreună în familie, dar şi în călătoria spre Trento, în Italia, unde am mers să ne ridicăm premiile şi să expunem lucrări noi. Valeriu trăieşte acum la Berlin şi desenează altceva şi altcumva. Ce are nou creaţia sa? Am observat o adaptare a scenografiei desenului la viata occidentală, Valeriu plasând de exemplu în “ograda” germană luxoase piscine sau scule moderne de tuns iarba. Montându-i desenele în galeria noastră din Galati, am mai văzut că Valeriu a ras mustăţile tuturor personajelor sale, pentru ca nu cumva să se creadă că scena se petrece tot la Ungheni sau Cahul. Cu toate eforturile sale, Curtu nu poate deveni un german, pentru că are sânge nedizolvabil de moldovean. Artistul are mereu în studiu cîte un proiect artistic, aşa cum aş dori sa aibă toţi creatorii de umor din Romania dar şi cei din Moldova. Nu mă mai mir cînd aflu despre Curtu că ieri a fost la Petersburg, azi e la Saint Just Le Martel, mâine la New York. El este peste tot, pentru că desenează continuu acasă, în tren, în avion, la hotel.



Expoziţia durează 3 luni (martie-mai 2009), lucrările sunt chiar filele de calendar. Aceeaşi expoziţie va fi prezentată de Curtu la Casa Satirei şi Umorului din Gabrovo, Bulgaria peste câteva săptămini. Autorul va fi prezent acolo.

Valeriu Curtu s-a născut la Ungheni în 1956. Este absolvent al Institutului Cinematografic din Moscova, secţia desene animate. Din 1994, s-a mutat din Chişinău la Berlin.


Florian Doru Crihană




Clasici români (XIV)

luni, 9 martie 2009

[antologie realizată de Julian Pena-Pai]





NELL COBAR
(1915-1993)

Aydın Doğan Uluslararası Karikatür 1985

Clasici români (XIII)

luni, 2 martie 2009


[antologie realizată de Julian Pena-Pai]




NELL COBAR
(1915-1993)
albumul colectiv "Mai Mare Haz", 1983