Riscul derizoriului urmărea fiecare jurnalist ce-şi compunea "scrisoarea de bun rămas", ca un amorezat înşelat de stele, de trandifirii pregatiţi pentru iubită şi de însăşi iubita. Tot de acest tip de colţi moi s-a folosit şi graficianul Devis Grebu pentru a muşca din "duşmani", avându-l ca servant pe Vladimir Tismăneanu, prin blogul său, unde toată nobleţea artistică a lui Devis Grebu s-a prăbuşit sub un discurs lamentabil, schimonosit de atacuri insalubre la adresa breslei graficienilor satirici.
Într-o primă fază am reacţionat instantaneu împotriva acestei agresiuni, dezamăgit de prestaţia umană a unui personaj ce părea contopit cu însăşi eleganţa intelectuală. Totuşi, acalmia ce-a urmat acelui articol s-a dovedit scurtă, graficianul Daniel Ionescu-DION, fost "combatant" în tranşeele Cotidianului, a dorit să-şi expună punctul de vedere, trimiţându-mi opinia sa, sub deviza aristoteliană Amicus Plato, sed magis amica veritas.
L-am cunoscut pe Devis Grebu în urmă cu 22 de ani pe culoarele giganticei redacţii a ziarului The New York Times. Eu, tocmai sosit în New York şi proaspăt colaborator al etalonului de presă mondial, el deja cu o oarecare vechime şi palmares la activ. Ne despart, ca vârsta, două sau poate chiar trei generaţii. Ne apropie însă vocaţia de profesie şi, într-o bună măsură, exilul şi experienţa dobândită ca ilustratori de presă. Personal nu am simţit niciodată din partea lui Devis invidie, cel puţin nu făţişă, iar eu, recunosc, sunt incapabil de un astfel de sentiment. Am avut constant o relaţie amiabilă şi colegială cu maestrul Grebu. Ne-am vizitat reciproc expoziţiile la New York sau la Bucureşti. Am scris chiar o cronică plastică la una din expoziţiile sale în Cotidianul pe vremea când încă nu îmi începusem colaborarea ca ilustrator editorialist la ziar (iniţial am scris cronici plastice pentru Cotidianul). Doi ani apoi am fost în tandem pe pagini oglindă ilustrând fiecare textul încredinţat. De multe ori am ilustrat alternativ textele aceloraşi autori. I-am admirat, ca mult alţii dar nu toţi, desenele sugestive şi pline de farmec estetic. Trebuie însă să spun că, din pacate, Devis pica adesea în desenele sale într-un soi de trivial abject. Acum nici eu şi nici el nu mai avem spaţiul nostru, un spaţiu vital pentru un artist activ, spaţiu ce mie personal îmi lipseşte aproape organic. În momentul de faţă mi-am reluat însă colaborarea peste ocean la Village Voice. Desigur suntem întreptăţiţi amândoi să ne considerăm trădaţi de cel care ne-a adus la Cotidianul. Posibil că sunt raţiuni financiare la mijloc, numai că, şi aici sunt în totalitate în asentimentul domnului Grebu, în presa românească nu există educaţia viziual-estetică şi nici percepţia reală că ilustraţia de presă, cu izul ei de efemeridă, posedă totuşi un impact de dinamită, fiind parte integrantă a mesajului mediatic.
Desigur că nu mă deranjează atât de mult faptul că, în primul rând colegul Devis, dar nici Volodea Tismaneanu (care are un desen şi de la mine pus pe pereţii casei sale de exilat în Washington DC, dar probabil l-a aşezat mai spre toaletă şi a uitat de el), nici H.R. Patapievici, nici alţii care ar fi fost întreptăţiţi atât profesional cât şi etic, nu au făcut lobby în jurul meu în momentul când, înaintea lui Grebu, am fost înlăturat din paginile Cotidianului. Au fost însă alţii cărora nu le-am solicitat sprijinul şi care au făcut-o din proprie iniţiativă şi indignare: Radu Cosaşu, Stelian Tănase, Dan Chişu, Andrei Oişteanu, Cristian Teodorescu şi alţii, nu în ultimul rând al cititorilor, cărora le mulţumesc pe această cale. Vladimir Tismăneanu, pe care îl cunosc încă dinainte de perioada când împreună cu Dorin Tudoran şi I. Dogar Marinescu editam în 1990 la New York revista Meridiane, când a aflat de la un amic comun despre înlăturarea mea de la Cotidianul, a dat din umeri spunând că “el nu are legaturi cu România” şi, precum Pilat l-a trimis pe amicul meu, care încerca să mă sprijine, la H.R. Patapievici. Buzunarul ICR a fost însă prea strâmt pentru mine să mă sprijine cu doar două-trei sute de euro în susţinerea unui proiect pe care l-am propus. Buzunarul ICR a fost însă cât se poate de generos cu alte proiecte ce au generat scandalurile de notorietate (expoziţia de la ICR New York şi finanţarea pseudo-revistei de umor trivial “Aooleu”) şi, nu în ultimul rând, al editarii “superbei” cărţi semnate D.Grebu şi susţinerea lui până la lacrimogene si patetice apologii. “De Vis”, aşa cum îl alintă Patapievici, are şi un (nota bene!) “contract de exclusivitate” cu revista Idei în Dialog, asta înseamnă că un Pavel Botezatu, Cristian Marcu, alţii sau semnatarul, nu avem loc de desfăşurarea de măiestriile colegului nostru nesăţios pantagruelic de spaţii publicistice cu contracte exclusiviste. Se pare că caltaboşii kosher serviţi la mesele simandicoase oferite de Grebu protectorilor săi se digeră cu durată lungă.
Ce mă deranjează este însă dizgraţioasa lipsă de modestie şi de demnitate a lamentării publice şi mai ales a infatuării din scrisoarea formulată de colegul Grebu. Mai mult decât patetică, suficient de penibilă şi plicticoasă, tautologica apologie şi automărire a colegului Grebu, o spun cu cea mai mare sinceritate, mă dezgustă. “Tupeul provincial” l-a răsplatit (nu o singură dată) pe Grebu cu premii de excelenţă la Festivalul de presă de la Galaţi şi din alte cotloane ale ţării, şi mai ales multele, multele cuvinte de laudă. De ce oare se simte Grebu marginalizat când efectiv a monopolizat mai toate spaţiile publicabile de ilustraţie din România? Ce îl îndreptăţeşte pe Grebu, totuşi, să se considere buricul caricaturii şi ilustraţiei româneşti şi mondiale, din moment ce sunt şi altii tot atât de talentaţi ca şi el? Cât de jos doreşte domnul Grebu să ne scoatem pălăriile şi băscile în faţa măreţiei sale ? Colegul Grebu consideră că este de neînlocuit. Îi spun lui Devis că toţi suntem înlocuibili cu un simplu bobârnac şi lumea nu se va opri în loc de noi.
[Nota Bene: preluarea ilustraţiilor ce însoţesc acest articol de către o terţă parte este strict interzisă!]
.gif)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu