Galaţi, spaţiu fertil al graficii satirice

         Considerată multă vreme un gen minor al artelor vizuale, caricatura s-a bucurat în toată existenţa ei şi continuă să aibă şi astăzi o mare priză la public. Aşa cum bine remarca Amelia Pavel, strălucit critic şi istoric de artă, specificul acestui gen constă în faptul că în lucrările lor „artiştii imprimă realităţii evocate o notă critico-satirică ori umoristică”. Tot ea menţionează că „executată în desen, litografie sau în alte forme de gravură, caricatura este, prin destinaţia ei, legată de mijloacele de comunicare în masă, dezvoltându-se mai ales o dată cu apariţia presei”. În funcţie de realitatea abordată, autoarea împarte caricatura în „politică, socială, de moravuri şi portretistică” („Dicţionar de artă”, Editura Meridiane, Bucureşti, 1955, pag. 92).

      Nicolae Mantu ("Cişmigiu")

    Aşadar, ceea ce este esenţial acestui gen al artelor vizuale, este satira şi umorul, obţinute prin exagerarea intenţionată a unor elemente din realitate, a unor trăsături sau caracteristici ale personajelor, dar şi prin prezenţa de cele mai multe ori a unor texte însoţitoare. Funcţiile caricaturii sunt de a destinde, de a amuza, de a provoca râsul, de a atrage atenţia şi de a lua atitudine. Având în vedere jurnalistica, intervine şi funcţia de echilibrare estetico-vizuală a paginii tipărite, de a-i spori acesteia forţa persuasivă la impactul cu cititorul.

 

 Camil Ressu ("Maestrul Castaldi", Viitorul, 25 dec. 1907)

       Deşi unii cercetători au împins originile caricaturii departe în timp, în arta egipteană, elină sau romană, majoritatea lor sunt de acord că apariţia acesteia – în sens modern – trebuie fixată spre mijlocul secolului al XVIII-lea. Adevărata înflorire a caricaturii s-a produs în secolul al XIX-lea. Acum apar în Franţa publicaţii satirice ca „La caricature” şi „Le Charivari”, unde se afirmă Honoré Daumier, Grandville (pseudonimul lui Jean Ignace Isidore Gérard), Monnier, Philipon ş.a., în Anglia, revista „Punch”, în Germania, „Fliegende Blätter” şi „Kladeradatsch”, iar mai spre sfârşitul secolului „Simplicissimus”. În primele două decenii ale secolului al XX-lea, caricatura politică joacă un rol de seamă  în multe ţări. Caricaturii de presă i se adaugă caricatura de şevalet, destinată expoziţiilor, şi caricatura benzilor desenate.

Pavel Botezatu ("Don Quijote")

       

        În România, primele caricaturi au fost publicate de Ion Heliade Rădulescu, scriitor care în „Curier de ambe sexe” a reprodus desene după Daumier. Apar numeroase publicaţii umoristice: „Ţânţarul” (15 august – 28 februarie 1859, probabil prima publicaţie românească umoristică, editată de C. A. Rosetti, alături de N. T. Orăşanu), „Aghiuţă” (3 noiembrie 1863 – 17 mai 1864, director B. P. Hasdeu), „Nichipercea” (23 iulie 1859 - mai 1879, iniţiată şi condusă de N. T. Orăşanu), „Ghimpele” (29 mai 1866 – mai 1879), „Bobârnacul” (1 ianuarie 1878 – 3 iunie 1879), „Bondarul” (16 aprilie 1861 – 26 aprilie 1862), „Gura satului” (5 ianuarie 1867 - 1903), „Moş Teacă” (26 martie 1895 – 18 martie 1901), „Moftul român” (trei serii: 24 ianuarie – 23 iunie 1893; 1 aprilie – 18 noiembrie 1901; 12 mai 1902) etc. La ele vor colabora caricaturişti ca H. Dembiţchi, H. Trenc, Tantal, Constantin Jiquidi. La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui de-al XX-lea mulţi artişti români execută caricatură social-politică pentru publicaţiile umoristice sau care au rubrici umoristice („Adevărul”, „Belgia Orientului”, „Furnica”, „Facla”, „Flacăra”, „Cronica”, „Seara” etc.). Sunt cultivate atitudinea antidinastică şi problema ţărănească, sunt demascate corupţia şi farsele electorale, falsul patriotism, demagogia patriotardă (Nicolae Mantu, Iosif Iser, Ary Murnu, Camil Ressu, Francisc Şirato, Jean Al. Steriade, Dimitrie Hârlescu, Nicolae Vermont, Nae Petrescu-Găină). Tematica de ordin social este remarcabil abordată de N. N. Tonitza, Iosif Ross, Ion Anestin, Aurel Jiquidi, Ion Bărbulescu B’Arg, Aurel Dragoş. Şarja portretistică este îmbrăţişată de Steriadi, Ressu, V. I. Popa, Gruia Păunescu etc. Apare Societatea umoriştilor români, înfiinţată în 1921 de B’Arg, Tonitza, Victor Ion Popa, S. Maur, Iosif Ross, Iosif Steurer, Dan Berceanu, Gruia Păunescu, Brutus Haneş, Gic şi Ginsberg. Saloanele acesteia demonstrează că desenul umoristic, ca şi cel de satiră socială depăşiseră de mult faza diletantismului, emancipându-se în primul deceniu al secolului XX prin fantezia şi incisivitatea unor mari creatori ai genului.

     În perioada comunistă, principala publicaţie umoristică a fost revista „Urzica”, înfiinţată de Aurel Baranga în 1948 şi la realizarea căreia şi-au adus contribuţia de-a lungul timpului Albert Poch, Ligia Macovei, Neagu Rădulescu, Eugen Taru, Florin Pucă, Florin Calafeteanu, Alexandru Clenciu şi mulţi alţii.

Vasile Crăiţă-Mândră

     Meleagurile gălăţene au dat caricaturii şi graficii satirice româneşti nume de mare rezonanţă în istoria artei. Am amintit deja de Nicolae Mantu (1871-1957) şi Camil Ressu (1880-1962). Primul a ilustrat seria a doua a revistei „Moftul român” a lui I. L. Caragiale, de a cărui prietenie s-a bucurat, a colaborat la revista germană „Der Komet” în timpul studiilor la München, la „Adevărul” lui Constantin Mille, la „Zeflemeaua” lui George Ranetti, la „Belgia Orientului”, „Dimineaţa”, „Moş Teacă”, „Furnica”, „Tămâia”, „Adevărul politic” etc. Grafica sa publicistică are valoarea unei adevărate cronici ilustrate a perioadei cuprinse între ultimul deceniu al secolului al XIX-lea şi primii ani ai celui de-al XX-lea. Camil Ressu, începând din 1907, anul când s-a întors de la studiile făcute la Academia Joulian din Paris, a publicat desene satirice în „Furnica”, „Viitorul”, „Adevărul”, „Nea Ghiţă”, „Facla”, „Revista celorlalţi” ş.a.

       Florian Doru Crihană ("Codrul lui Da Vinci")

     Celor doi mari artişti le-au urmat, mai aproape de noi, maestrul Octavian Covaci (n. 1941), Vasile Crăiţă-Mândra (n. 1945), Vladimir Crivoi-Vlahi (n. 1952), Pavel Botezatu (n. 1955), Florian Doru Crihană (n. 1958), Cristian Marcu (n. 1959), Marian Şerban (n. 1959), Viorel Baciu (n. 1962), Costel Pătrăşcan (n. 1966), Monica Zanet (n. 1974), Valentin Chibrit (n. 1980), caricaturişti care deţin un loc important pe scena umorului grafic contemporan. Aproape toţi cultivă caricatura de presă şi de şevalet, au stiluri personale de exprimare, sunt posesorii unor numeroase premii naţionale şi internaţionale obţinute la manifestările de profil. Pictorul Nicolae Spirescu (1921-2009) a abordat şi el cu ani în urmă portretul umoristic, deschizând chiar o expoziţie intitulată „Şarje prieteneşti”. A publicat caricaturi de presă în ziarul local „Viaţa nouă” şi în suplimentul acestuia, „Dunărea”. Graficiana Cornelia Nicolaescu-Burlacu (n. 1955) a fost şi ea prezentă cu desene satirice după 1990 în suplimentul „Buzunar” al cotidianului „Viaţa liberă”. Alţi doi pictori, Nicolae Einhorn (n. 1943) şi Nicolae Cărbunaru (n. 1944) practică de asemenea şi ei caricatura, cel dintâi deschizând chiar în ultimii ani trei expoziţii împreună cu Florian Doru Crihană, la Galeriile de Artă „Nicolae Mantu”, şi una cu Vladimir Crivoi-Vlahi, la Galeriile de Artă „Gheorghe Petraşcu” din Tecuci.

       Marian Şerban ("Atitudinea umană")

     Publicaţiile care au apărut în perioada interbelică la Galaţi au avut şi ele rubrici satirice. Amintesc aici doar ziarele „Acţiunea”, „Galaţii noi” şi „Revista vremii”. În aceasta din urmă am întâlnit caricaturi semnate de B’Arg, precum şi de alţi autori rămaşi până acum necunoscuţi: Ner, L. Opriş, G. Popescu, Elena Şendreanu. Ziarul „Acţiunea” deţinea rubricile umoristice „Creionul zilei” şi „Una pe zi”, în care au apărut portrete-şarjă ce-i înfăţişau, printre alţii, şi pe mareşalul Averescu, Iuliu Maniu, Nicolae Iorga. De asemenea, în 1930, ziariştii Radu Volbură şi Petrică Lăzărescu au editat volumul „Siluete gălăţene”, în care se află portretele-şarjă ale multor personalităţi gălăţene. Printre ele: foştii primari Teodor Missir, Grigore P. Mihăilescu, Gigel Plesnilă, Christache D. Theodoru, Ştefan H. Ştefan, avocaţii şi magistraţii Grigore Tatovici, N. Gamulea, Menelas Mantu, prefectul judeţului Ion D. Prodrom, bijutierul Maurice Helder, tatăl pictoriţei Jeanne Coppel, etc. Biblioteca „V.A. Urechia” chiar a deschis la sediul său, în ziua de 21 aprilie 2009, o expoziţie documentară intitulată „Caricatura în presa gălăţeană de odinioară” (organizator, Silvia Matei).

Octavian Covaci

       

Cristian Marcu ("Nokia operator")

    După 1990, ziarul local „Viaţa liberă” a editat suplimentul umoristic „Buzunar” (cu apariţie săptămânală), unde caricatura este prezentă în fiecare număr. Viorel Baciu iniţiază Festivalul „Umor pe valuri” şi-şi tipăreşte volumele de caricatură politică „Cheia de sub preş”, „Politica Roţii – Istoria României în caricatură”, „Toate au un preţ”, „Orbiţi de sărăcie” ş.a. Pavel Botezatu înfiinţează Asociaţia Culturală „Punct” şi este organizator al mai multor ediţii ale salonului Naţional al Caricaturii de Presă. Florian Doru Crihană organizează în august 2007 primul Salon de caricatură Galaţi-Brăila, urmat în 2009 de altul cu participare internaţională. Mai mult, el îşi oferă bogata colecţie personală de grafică satirică pentru înfiinţarea în cadrul centrului Cultural „Dunărea de Jos” a unui Muzeu al caricaturii, care din păcate, nefiind sprijinit de autorităţile locale, a avut, ca instituţie, o viaţă foarte scurtă.

Vladimir Crivoi

       Dacă multă vreme genul caricaturii, în accepţia lui tradiţională, a fost exclus picturii, Florian Doru Crihană, artist curajos şi inventiv, a forţat nota şi a abordat caricatura şi-n tehnica uleiului. A ajuns la rezultate notorii şi tocmai pentru această îndrăzneală a fost apreciat de juriile concursurilor internaţionale şi răsplătit cu multe premii. În acest sens, caricaturistul gălăţean îmi declara în 2008: „Caricatura în culoare, cu calităţi picturale, mi-a lărgit câmpul de investigaţie. De altfel, multe din mesajele mele satirice sunt puse în valoare de culoare. Nu le-aş putea realiza în peniţă. Ca să nu mai spun că datorită picturalităţii am fost luat în vizor încă de la debut de jurii, dar şi de cunoscuţii colecţionari germani. După decenii de peniţă şi acuarelă, apărea în arena umorului grafic un tupeist care folosea tehnica uleiului. Scriitorul şi criticul de artă Tudor Octavian mi-a spus că înaintea mea au mai încercat şi alţii, dar au fost respinşi şi aspru criticaţi. Acum, eu stăpânesc această tehnică şi sunt convins că lucrările mele vor avea viaţă lungă sub sticlă”.

     

Costel Pătrăşcan

    Ca un corolar al succeselor repurtate de Florian Doru Crihană şi ca o recunoaştere internaţională a valorii lucrărilor acestuia, ziaristul şi marele colecţionar de artă german Dieter Burkamp i-a editat pe cheltuiala sa proprie, în 2009, albumul intitulat „Satirische Idyllen” („Idile satirice”, Editura Kerber Art, Bielefeld, Germania). Crihană este şi administratorul galeriilor special destinate caricaturii de la ziarul „Viaţa liberă”, Teatrul Dramatic „Fani Tardini” şi Clubul CSG.

Valentin Chibrit ("Marin Sorescu")

Viorel Baciu ("Lacul lebedelor")

    Şi ceilalţi caricaturişti născuţi în Galaţi sau care s-au stabilit şi activează în acest oraş au obţinut succese naţionale şi internaţionale de mare prestigiu. Putem spune că aici, la Dunărea de Jos, grafica satirică are un spaţiu fertil de dezvoltare, că ea se afirmă într-o ipostază demnă de numele acestei urbe şi a celor două mari vârfuri interbelice, Mantu şi Ressu, fii ai Cetăţii dunărene deveniţi emblematici pentru arta românească modernă. Departe de a fi un gen minor al artei, caricatura are o mare aderenţă la public, ea îşi confirmă virtuţile, destinde, amuză, reconfortează, tonifică, pune pe gânduri şi chiar poate să vindece multe racile ale societăţii în care trăim. Vorba unui mare slujitor al genului, Albert Poch: „Caricatura-i lucru mare, dacă-i tare”.

                                                                      Corneliu STOICA